12/10/2026
Postare preluată
Mulțumim, Kovács Zoltán!
Samuil Vulcan și întemeierea școlii din Beiuș. Ce spun actele fundaționale
Mâine, 6 octombrie, se împlinesc 198 de ani de la un moment care a determinat parcursul unui oraș și al unui ținut întreg: întemeierea Gimnaziului din Beiuș de către episcopul greco-catolic Samuil Vulcan. Pentru ceea ce numim astăzi Țara Beiușului, școala avea să devină unul dintre reperele în jurul cărora s-au construit identitatea și viața culturală a comunității.
Actele fundaționale din 1828 și 1835 păstrează explicația întemeietorului despre rostul instituției, organizarea învățământului și mijloacele prin care școala trebuia să dăinuie. Redactate în latină, ele cuprind prevederi concrete despre clădiri, profesori, studii, bani și accesul tinerilor la educație.
Pasajele traduse mai jos urmăresc dispozițiile esențiale ale celor două acte. Pentru verificarea lor a fost folosită și transcrierea publicată de Constantin Pavel în volumul Școalele din Beiuș. 1828–1928. Cu o privire asupra trecutului românilor din Bihor, apărut la Beiuș în 1928.
„Dumnezeule, vino în ajutorul meu…”
Actul de fondare începe cu o invocație:„Dumnezeule, vino în ajutorul meu și sprijină această intenție a mea!”
Urmează explicația hotărârii episcopului:
„Subsemnatul, dorind să contribui cu ceva la folosul public, dar mai ales la folosul și cultivarea națiunii române, cu totul lipsită de sprijin și de mijloace de cultivare, am luat în considerare faptul că târgul Beiuș, aparținând acestui vestit comitat al Bihorului și fiind reședință a domeniului meu episcopal, este înconjurat de o sută și mai bine de așezări locuite de români și se află la șapte mile ungurești chiar și de cea mai apropiată instituție de învățământ, cea din Oradea Mare.”
Vulcan își formulează apoi scopul:
„Mi-am propus să întemeiez și să ridic în numitul târg Beiuș școli normale și gramaticale, precum și umaniste, pentru ca românii care locuiesc în acea regiune muntoasă să aibă astfel prilejul și posibilitatea de a se cultiva mai ușor și cu mai puține cheltuieli.”
Motivația era concretă. Distanța până la Oradea și costurile întreținerii unui copil departe de familie limitau accesul la învățătură. Școala din Beiuș trebuia să ofere tinerilor din oraș și din satele învecinate o posibilitate mai apropiată și mai accesibilă de a studia.
Expresia „in utilitatem et culturam Nationis Valachicae” — „spre folosul și cultivarea națiunii române” — precizează preocuparea întemeietorului. „Cultivarea” are aici sensul educării și al formării culturale.
Clădirea și locuințele profesorilor
Intenția este urmată de dispozițiile materiale. În actul din 1828, Samuil Vulcan declară:
„Pentru școli cedez și las pentru totdeauna clădirea încăpătoare, ridicată din temelii în numitul târg, pe cheltuiala mea, în fața reședinței domeniului episcopal și a bisericii greco-catolice, care va putea oferi, pe lângă sălile de clasă necesare, și locuințe potrivite profesorilor.”
Actul din 1835 revine asupra clădirii, extinse între timp:
„Pentru școlile înseși cedez și las pentru totdeauna clădirea situată chiar în târg, în fața reședinței domeniale și a bisericii greco-catolice, ridicată din temelii pe cheltuiala mea și mărită în anii din urmă, astfel încât, pe lângă sălile necesare celor șapte clase, să ofere locuință potrivită directorului și celor șase profesori, despre care se presupune că vor fi cu toții necăsătoriți.”
Mențiunea celor șapte clase privește ansamblul școlar descris în document, care includea și învățământul elementar, nu doar cele șase clase ale gimnaziului.
Pentru găzduirea profesorilor, episcopul oferă și o proprietate învecinată:
„Pentru ca toți profesorii să poată beneficia de locuință, ofer și las pentru totdeauna, ca locuință profesorală, casa alăturată clădirii școlare, cumpărată cu banii mei de la urmașii răposatului Ioan Boros.”
Asigurarea locuințelor făcea parte din organizarea instituției. Profesorii trebuiau să aibă condițiile necesare pentru a trăi și a lucra la Beiuș.
De la patru la șase clase
Instituția întemeiată în 1828 cuprindea patru clase gramaticale, constituind un Gymnasium minus. În 1835, Vulcan explică necesitatea dezvoltării ei:
„Văd că, de când această instituție și-a început activitatea, tineretul s-a adunat în asemenea număr, încât a trebuit ca toate clasele să fie înzestrate cu profesori.”
Extinderea răspundea și unei dificultăți sociale:
„Pentru ca tineretul acestor părți, de altfel lipsit de mijloace și neputând frecventa instituții mai îndepărtate din lipsa celor necesare întreținerii, să nu fie silit, după încheierea școlilor gramaticale, să-și întrerupă cursul studiilor.”
Episcopul dispune, în consecință:
„Prin puterea prezentului act, ridic și întemeiez în mod efectiv, în numitul târg Beiuș, un gimnaziu întreg, adică două clase umaniste și patru clase gramaticale, precum și școala normală cu cele două clase prevăzute de sistem.”
Trecerea la Gymnasium maius le permitea tinerilor să continue studiile la Beiuș. Denumirile și structura claselor aparțin sistemului școlar al epocii și nu se suprapun direct peste organizarea actuală a învățământului.
Profesorii și studiile
Actul din 1835 stabilește responsabilitatea profesorului pentru fiecare clasă:
„Fiecare clasă, atât umanistă, cât și gramaticală și normală, va fi condusă de un profesor, astfel încât acesta să parcurgă cu cea mai mare sârguință materiile prescrise prin dispozițiile supreme pentru Regatul Ungariei.”
Este prevăzută și succesiunea profesorilor în clasele gramaticale:
„Voiesc, de asemenea, ca profesorii claselor umaniste să fie stabili, iar cei ai claselor gramaticale să înainteze treptat de la prima până la a patra clasă gramaticală și, după încheierea ciclului de patru ani, să revină la prima clasă gramaticală.”
Profesorii urmau astfel să înainteze odată cu seria de elevi, revenind apoi la începutul unui nou ciclu.
Limba română și literele latine
O prevedere importantă privește studiul limbii române:
„Întrucât această instituție este întemeiată cu precădere pentru națiunea română, dorința mea se îndreaptă și către acordarea unei atenții deosebite ortografiei, care trebuie readusă la literele latine strămoșești, precum și gramaticii și literaturii române.”
Documentul precizează modalitatea de predare:
„Pentru învățarea acestora, cele două clase umaniste par cele mai potrivite; iar pentru a nu se micșora timpul destinat celorlalte studii prevăzute de sistem, se va preda în fiecare săptămână, de către unul dintre profesorii claselor umaniste, o oră într-o zi liberă, sub forma unui studiu extraordinar.”
Pasajul arată locul acordat limbii române și alfabetului latin în proiectul cultural al fondatorului. El nu dovedește că toate disciplinele erau predate în română în acel moment, dar exprimă explicit dorința ca elevii să studieze propria limbă și literatură.
O fundație pentru întreținerea școlii
Samuil Vulcan constituie un capital ale cărui venituri trebuiau să susțină instituția:
„Pentru înzestrarea acestei instituții de învățământ, pe lângă suma de treizeci și cinci de mii de florini în monedă convențională, oferită anterior de mine pentru gimnaziul mic, ofer și las în mod irevocabil încă patruzeci de mii de florini în monedă convențională, în total un capital de șaptezeci și cinci de mii de florini.”
Actul din 1835 precizează venitul anual:
„Acest capital, plasat în locuri sigure cu o dobândă de șase la sută, produce anual patru mii cinci sute de florini.”
Prin acest mecanism, episcopul urmărea să asigure școlii o sursă regulată de finanțare. Întemeierea era însoțită de mijloacele necesare continuării activității după dispariția fondatorului.
Accesul la învățătură
Actul din 1828 cuprinde o dispoziție explicită privind admiterea:
„Deși această instituție este întemeiată pentru români, niciun tânăr, de orice religie sau naționalitate ar fi, nu va fi îndepărtat de la ea, dacă îndeplinește, potrivit legilor, condițiile necesare pentru a o frecventa.”
Școala se afla sub autoritate greco-catolică, iar documentul reglementa sărbătorile și îndatoririle religioase ale elevilor. În acest cadru confesional, întemeietorul prevedea accesul la educație și pentru tineri de alte religii și naționalități.
Destinația bunurilor, dacă instituția ar fi încetat
Vulcan ia în considerare inclusiv posibilitatea încetării activității școlii. Actul din 1835 stabilește:
„Dacă această instituție ar înceta vreodată să existe, capitalul fundațional, împreună cu venitul clădirilor lăsate prin donație, dacă nu voi fi dispus altfel în timpul vieții, să revină, în jumătate, pentru burse ale tinerilor români care se dedică studiilor, cu precădere ale celor greco-catolici.”
Beneficiarii urmau să fie desemnați de episcopii greco-catolici ai Oradiei sau, în lipsa unui episcop, de capitlul diecezan. Ajutorul individual era stabilit la cincizeci de florini anual, iar cealaltă jumătate a resurselor era destinată seminarului mic greco-catolic din Oradea.
Scopul educațional al fundației trebuia păstrat chiar și în eventualitatea dispariției instituției.
6 octombrie 1828
În transcrierea publicată de Constantin Pavel, actul de fondare se încheie:
„Dat la Oradea Mare, în ziua de șase octombrie, în anul o mie opt sute douăzeci și opt.”
Urmează numele și titulatura întemeietorului:
„Samuil Vulcan, episcop greco-catolic de Oradea Mare.”
Actul de completare este datat:„Dat la Oradea Mare, în ziua de 5 a lunii februarie, în anul Domnului 1835.”
Cele două documente arată etapele unei opere construite cu grijă pentru continuitate: întemeierea școlii și dezvoltarea ei, pentru ca tinerii ținutului să poată înainta în învățătură.
Deviza „Educationi Juventutis Huius Provinciae” — „Pentru educarea tineretului acestei provincii” își găsește în aceste prevederi sensul concret. În spatele ei se aflau familiile pentru care studiile departe de casă erau greu de susținut și tinerii cărora școala din Beiuș le deschidea un drum.
Prin actul semnat și sigilat de Samuil Vulcan, în viața Beiușului a rămas o școală. În jurul ei au crescut generații, s-au format oameni și s-a conturat destinul cultural al unui ținut. Iar această moștenire definește orașul și astăzi.
Notă documentară: Pasajele în română sunt traduceri de lucru ale fragmentelor latine selectate, cu punctuația adaptată pentru lizibilitate. Sursa de confruntare: Constantin Pavel, Școalele din Beiuș. 1828–1928. Cu o privire asupra trecutului românilor din Bihor, Beiuș, Tipografia „Doina”, 1928, anexa X: actul de fondare din 1828 și actul de completare din 1835.
