21/09/2026
Un material care deși studiază în principal percepțiile, este foarte valoros pentru cine are disponibilitate să-l studieze. E de la sine înțeles că nu pot fi dezvoltate politici publice fără cunoașterea profundă a felului în care oamenii văd societatea în care trăiesc,pentru că ele sunt cele care determină încrederea, comportamentul civic și capacitatea guvernului de a implementa reforme.
Mai puțin 1/3 dintre români cred că „oameni ca ei” au un cuvânt de spus în ceea ce face guvernul. Dar acest procent nu reflectă doar apatie sau lipsă de interes.
În spatele cifrei putem distinge cel puțin 3 grupuri distincte, ambele relevante:
1.Cei care au opinii, sunt informați, dar nu sunt ascultați.
Paradoxal, grupul mai important este cel al oamenilor care:
⦁ au opinii articulate
⦁ urmăresc viața publică
⦁ înțeleg mecanismele statului
⦁ ar vrea să participe
⦁ percep că instituțiile ignoră contribuția lor.
Aceștia sunt cetățeni care ar putea fi resursă, dar devin inutilizați, nu pentru că nu ar avea ceva de spus, ci pentru că nu cred că cineva ascultă. Oamenii informați, dar dezamăgiți, sunt cei care trag în jos încrederea în instituții.
2.Cei care NU au opinii formate sau nu se simt competenți.Ei nu nu se implică pentru că:
⦁ nu înțeleg procesele politice
⦁ nu are informații suficiente
⦁ nu se simte pregătiți să judece politici complexe
⦁ nu văd legătura dintre viața proprie și deciziile publice.
Pentru acest grup, lipsa de competență percepută duce la retragere: dacă nu înțelegi sistemul, nu ai cm să crezi că poți influența ceva.
3. Cei care NU pricep, dar cred că pricep — și devin captivi propagandei toxice.
În spatele indicatorului privind influența percepută („people like me have a say”) există o categorie aparte, adesea ignorată: oameni care nu înțeleg mecanismele politice, dar sunt convinși că le înțeleg foarte bine. Această combinație ,competență scăzută + încredere excesivă în propriile opinii , îi face extrem de vulnerabili la propagandă simplificată, emoțională și polarizantă.
Acești oameni nu sunt lipsiți de inteligență, ci de instrumente de evaluare critică. Ei nu disting între informație și manipulare, între expertiză și zgomot, între dovezi și narațiuni. În lipsa acestor repere, ajung să creadă că opinia lor este nu doar validă, ci superioară, iar orice argument contrar este perceput ca atac, elitism sau trădare.
În mod paradoxal, tocmai această supraîncredere nefundamentată îi face să se simtă excluși: nu pentru că sistemul nu i-ar asculta, ci pentru că nu acceptă nicio formă de expertiză care contrazice certitudinile lor. Când realitatea nu confirmă ceea ce cred, concluzia lor nu este că au greșit, ci că „nu contează ce spun”, „nimeni nu ne ascultă”, „totul e o farsă”.
Aici propaganda toxică găsește teren fertil: oferă explicații simple pentru fenomene complexe, confirmă suspiciuni, validează frustrări și transformă neînțelegerea în furie politică. În loc să-i ajute să participe, îi transformă în actori ai neîncrederii, convinși că sistemul este stricat, că elitele complotează și că adevărul „real” este ascuns.
https://ina.gov.ro/images/9eb63fec-en.pdf