Filiala Lucian Blaga - Biblioteca Metropolitană Bucureşti

Medici celebri

Ana Aslan (n. 1 ianuarie 1897, la Brăila - d. 20 mai 1988, la București) a fost medic român specialist în gerontologie, academician din 1974, director al Institutului Național de Geriatrie și Gerontologie (1958 - 1988). A evidențiat importanța procainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă, aplicând-o pe scară largă în clinica de geriatrie, sub numele de Gerovital. In timpul Primului Război Mondial, Ana Aslan a îngrijit soldații în spitalele militare din spatele frontului de la Iași. După întoarcerea la București, în anul 1919, ea a lucrat alături de marele neurolog Gheorghe Marinescu. Trei ani mai târziu, a absolvit Facultatea de Medicină. Este numită preparator la Clinica II din București, condusă de profesorul Daniel Danielopolu, care o îndrumă și în alcătuirea tezei de doctorat. Urmează o activitate didactică și spitalicească la Filantropia, Institutul Clinico-Medical al Facultății de Medicină din București, Clinica Medicală din Timișoara, Spitalul CFR. Din 1949, devine șeful Secției de fiziologie a Institutului de Endocrinologie din București. Este punctul de plecare al carierei ei de gerontolog. Experimentează procaina în afecțiunile reumatice, în cazul unui student țintuit la pat din cauza unei crize de artroză. Continuă cercetările într-un azil de bătrâni și evidențiază importanța procainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă. Obține rezultate remarcabile, care sunt comunicate Academiei Române.

Anne Frank şi Jurnalul său

Anul acesta, pe 12 iunie, se împlinesc 97 de ani de la naşterea Annei Frank, tânăra evreică germană, victimă a Holocaustului din cel de-al Doilea Război Mondial. Ea a devenit o figură-simbol a victimelor naziștilor din acea perioadă istorică tristă, după ce a ţinut un jurnal care, după publicare, a devenit un document important al istoriei.
Annelies Marie Frank s-a născut la 12 iunie 1929, la Frankfurt am Main, fiind cea de-a doua fiica a lui Otto Frank și a lui Edith Frank (născută Holländer), o familie de origine evreiască. Familia locuia într-un cartier cu oameni de diferite orientări religioase, Anne având prietene romano-catolice, protestante și evreice. Mama sa era strictă din punct de vedere al tradiţiilor religioase, iar tatăl, deţinător al unei vaste biblioteci, era cel care supraveghea îndeaproape educația celor două fete, îndemnându-le, mai ales, să citească, încă din primii ani de viaţă.
A urmat venirea naziştilor la putere în Germania, iar Otto Frank deschide o filială a firmei pe care o avea, Opekta, la Amsterdam, în Olanda, unde se va muta în anul 1933, fiind urmat, la scurtă vreme, în februarie 1934, de Edith și fetele sale. Patru ani mai târziu, tatăl său crea, alături de un alt evreu aflat în exil, Herman van Pels, firma de mirodenii Pectacon.
A urmat, în mai 1940, ocuparea Olandei de către Germania nazistă, exilul reginei Wilhelmina, la Londra, şi capitularea Olandei.
La 12 iunie 1942, Anne Frank împlinea 13 ani, aniversarea sa fiind ocazia cea mai potrivită pentru a primi din partea părinţilor un caiet cu carouri alb-roșii, cu cheie. La numai două zile distanţă, Anne începea să ţină, pe caietul în carouri, un jurnal care avea să devină un document istoric extrem de important al celor întâmplate în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial.
În acest timp, de frica naziştilor, Otto Frank pregătea o ascunzătoare în locuința lor, un spaţiu de circa 50 m², a cărui intrare era camuflată cu o bibliotecă. La 5 iulie 1942, Margot, sora Annei, a primit o înștiințare că va fi trimisă într-un lagăr de muncă, iar hârtia o anunţa că, în caz că nu se va conforma, întreaga sa familie va fi arestată. Astfel că familia Frank se va ascunde în spaţiul deja pregătit – sub ameninţarea condamnării lor la moarte -, iar foşti colegi de serviciu ai tatălui le vor furniza alimente şi sprijin pentru întreaga perioadă – nu mai puţin de doi ani – în care se vor afla în ascunzătoare. La 4 august 1944, cel mai probabil după ce au fost trădaţi de cineva apropiat, naziștii au descins în ascunzătoarea familiei Frank.
În dezordinea creată în momentul reţinerii celor aflaţi în ascunzătoare, jurnalul Annei Frank va fi închis într-o noptieră a casei de către Miep Gies, pe numele ei adevărat Hermine Santruschitz, una din persoanele care i-a sprijinit pe cei aflaţi în ascunzătoare.
La 2 septembrie 1944, familia Frank a fost anunțata că vor fi trimisi în lagărul de la Auschwitz, iar o zi mai târziu pleca spre Auschwitz ultimul tren, cu 1019 evrei. Anne, Margot și Edith Frank au fost trimise la blocul 29 din lagărul de femei Birkenau, unde au stat până pe 28 octombrie 1944, când au fost transferate în lagărul de concentrare Bergen-Belsen. În martie 1945, în acel lagăr izbucnea o epidemie de tifos, care a dus la moartea a 17.000 de prizonieri, printre victime aflându-se Anne și Margot.
Pe 15 aprilie 1945, trupele britanice au eliberat lagărul de concentrare.
Singurul supravieţuitor al familiei şi al celor care se aflaseră în ascunzătoarea familiei a fost Otto Frank, el fiind eliberat de către trupele sovietice, la 27 ianuarie 1945.
Jurnalul salvat de Miep Gies, a ajuns în posesia lui Otto Frank, imediat după încheierea războiului. În anul 1947, jurnalul era publicat pentru prima dată, la editura Contact din Amsterdam. În timp, Jurnalul Annei Frank avea să fie publicat în peste 70 de limbi, devenind extrem de apreciat de public. Se estimează că, până în prezent s-au vâdut peste 30 de milioane de exemplare. Jurnalul a fost, de asemenea, transformat într-o piesă care a avut premiera pe Broadway în octombrie 1955, iar în 1956 a câştigat atât Premiul Tony pentru cea mai bună piesă, cât şi Premiul Pulitzer pentru cea mai bună dramă. Piesa a fost continuată prin mai multe adaptări TV şi cinematografice. Prima dintre acestea a fost filmul din 1959 "The Diary of Anne Frank", cu Millie Perkins. Pelicula de aproximativ trei ore a fost apreciată de critici şi a primit trei premii Oscar, inclusiv premiul pentru cea mai bună actriţă în rol secundar, Shelley Winters. În 1975, Winters şi-a donat Oscarul Casei Anne Frank. (Surse: Radio Romania Cultural/Stirile PRO-TV)

11 iunie 1776: 250 ani de la naşterea lui John Constable ( 11 iunie 1776 - 31 martie 1837 ), remarcabil pictor peisagist englez de factură romantică. Opera sa se caracterizează printr-o permanentă tensiune între observarea minuțioasă a naturii și neglijarea desenului în favoarea culorii. Cunoscut și apreciat în Franța prin expunerile la Salonul din Paris, a exercitat o influență evidentă asupra pictorilor peisagiști francezi, în special asupra artiștilor grupați în Școala de la Barbizon și - mai târziu - asupra impresioniștilor.

Poftă de ciocolată

"Îmi place să construiesc o poveste plecând de la lucruri mărunte, iar ciocolata este unul dintre lucrurile mărunte care îmi oferă pretextul de a vorbi despre istoria mare." (Care Santos)
Născută în anul 1970, în orașul Malaro din imediata apropiere a Barcelonei, Care Santos a început să scrie de la vârsta de 8 ani, iar la 14 ani câștiga deja prima competiție literară. A studiat dreptul, apoi filologia la Univeristatea Autonomă din Barcelona. Și-a început cariera mai întâi ca jurnalist la mai multe redacții, iar în prezent este critic literar la suplimentul "El Cultural" al ziarului "El Mundo". Este autoarea a peste 11 romane, 6 volume de proză scurtă, 2 volume de poezii și numeroase cărți pentru copii și adolescenți. Este deținătoarea mai multor premii importante.
Romanul "Poftă de ciocolată" este alcătuit din 3 părți, fiecare parte surprinzând momente din viața unor personaje construite cu multă dibăcie care, plecând din prezent spre trecut, urmăresc drumul celebrei ciocolatiere de porțelan. Protagonistele celor trei povești, situate în timpuri diferite, nu au nicio legătură între ele afară de pasiunea pentru ciocolată și dorința de a intra în posesia ciocolatierei de porțelan care a aparținut inițial lui madame Adelaide, fiica Regelui Louis al XV-lea al Franței, așa cm o menționează inscripția aflată la baza ei.
În finalul cărții, dintr-o scrisoare adresată de madame Adelaide surorii sale, Victoire, aflăm unde și cm a fost creată prețioasa ciocolatieră în jurul căreia au gravitat toate cele trei povești ale romanului "Poftă de ciocolată".

Stimaţi utilizatori,

Începând de luni 15 iunie 2026 până pe 14 septembrie 2026 programul cu publicul va fi cel de vară conform CCM:

- Luni, Marţi, Miercuri 12 -19

- Joi, Vineri 9 -16

- Sâmbată, Duminică ÎNCHIS

Sâmbată 13 iunie 2026 NU SE LUCREAZA cu publicul.

Orase fantomă: Oradour-sur-Glane, France

Oradour-sur-Glane este o localitate fantomă, una dintre cele mai dramatice mărturii despre ororile din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Aici, la 10 iunie 1944, naziştii au masacrat 642 de persoane, femei, bărbaţi şi copii. Aceste întâmplări au marcat profund francezii din zonă. După încheierea războiului, prin anii 1950, cei care au mai rămas în viaţă au plecat de aici pentru totdeauna. Mărturiile lor au fost impresionante. Mărturiseau că au decis să plece definitiv când au înţeles că nimic bun nu se mai întâmplă în Oradour-sur-Glane – doliul era permanent, străzile pustii, nu se mai ţineau baluri, copii nu mai erau, nu mai erau celebrate nici nunţi, nici botezuri, nici alte evenimente, cu excepţia comemorării victimelor masacrului. O tristeţe indescriptibilă. În 1999, aici a fost inaugurat “Le Centre de la mémoire d’Oradour-sur-Glane”, unde vizitatorii se pot informa despre teribilul masacru din 1944.

Hariclea Darclée
(10 iunie 1860 – 12 ianuarie 1939)

Născută la Braila, pe 10 iunie 1860, într-o familie aristocratică de origini grecești, Hariclea Darclée a studiat muzica și canto la Viena. De aici se va îndrepta în 1886 spre Paris, unde, în ciuda multor dificultăți financiare, a început să ia lecții de canto cu Edmond Duvernois, profesor la Conservator. La Paris a fost remarcată de Charles Gounod, care îi va încredința rolul Margueritei din opera sa Faust, în care a debutat pe scena operei în anul 1888. Tot compozitorul Gounod a fost cel care i-a sugerat să își schimbe numele din Haricli în Darclée. În anul următor, ea avea să o înlocuiască pe celebra soprană Adelina Patti în rolul Julietei din opera Romeo și Julieta de Gounod. Este un moment de vârf în cariera Hariclea Darclée, care cucerește publicul și devine favorita multor mari compozitori ai vremii.
După Paris, viața marii soprane va fi legată de cea a Italiei, în special de Teatro alla Scala din Milano, unde la vârsta de 30 de ani, va debuta în rolul Chimenei din opera Cid de Jules Massenet, pe 26 decembrie 1890. Activitatea muzicală desfăşurată după debutul la Opera din Paris și apoi la Scala din Milano, a făcut-o cunoscută apoi în întreaga lume, marea soprană impunându-se pe principalele scene din Paris, Berlin, Florenţa, Roma, Buenos Aires, Lisabona, Monte Carlo, New York sau Moscova. Multe dintre partiturile care au devenit celebre, au fost special compuse pentru vocea sa excepţională.
Ziua 14 ianuarie 1900 este o dată memorabilă în muzica lirica universală: triumful Haricleei Darclée la Teatrul Costanzi de la Roma în rolul Tosca la premiera absolută a capodoperei cu același nume de Giacomo Puccini, în regia lui Leopoldo Mugnone. Marele compozitor italian Giacomo Puccini a considerat-o pe Hariclea Darclée singura interpretă care poate întruchipa perfect rolul Floriei în Tosca şi la cererea ei, a adăugat aria” Vissi d’arte, vissi d’amore”. În perioada 1890-1914 marea soprană va avea în jur de 136 de apariții pe scena Teatro alla Scala din Milano.
În 1918 în plin apogeu al carierei sale muzicale, marea soprană se retrage de pe scenă. Avea 58 de ani și probabil ultimul ei spectacol a fost în rolul Julietei din opera Romeo și Julieta de Gound la Opera din Milano, una dintre operele debutului ei parizian. Alte surse vorbesc despre un spectacol al ei, la Teatrul Pergola din Florența.
Din păcate nu s-au păstrat înregistrări pe discuri cu vocea Haricleei Darclée, ci doar două cântece românești: „Cântecul fluierașului” de George Stephanescu și „Vai mândruță dragi ne-avem” de Tiberiu Brediceanu înregistrate cu acompaniament de pian la o vârstă foarte înaintată, dar la care păstra intacte calitățile naturale și tehnice ale minunatei sale voci.
Spre sfârșitul vieții sale se reîntoarce definitiv în România, cu intenţia de a preda la Conservator. Își dorise foarte mult să înfiinţeze o şcoală românească de canto. A murit la 10 ianuarie 1939, la Bucureşti, fiind înmormântată la cimitirul Bellu. (Surse: Historia)

Giethoorn, Veneția nordului. Satul fără drumuri și mașini

Giethoorn este un sat fermecător din Olanda. Supranumit Veneția nordului, Giethoorn este o așezare în care visează să locuiască mulți oameni care își doresc o viață liniștită. Toate vehiculele care vin spre Giethoorn trebuie să rămână în afara localității. Prin sat te poți deplasa numai pe jos sau pe calea apei. Iarna, când canalele îngheață, poți patina de-a lungul lor. Nu există drumuri în Giethoorn, sat situat în provincia Overijssel. Aici se găsesc canale întinse pe 6.4 kilometri, precum și ferme frumoase cu acoperișuri de stuf, ce datează din secolul XVIII. Pentru a explora Giethoorn, trebuie să te deplasezi cu barca. Toate casele satului sunt conectate între ele prin 150 de poduri abrupte și poteci înguste, care se întind de-a lungul canalelor. Veneția nordului a fost fondată în jurul anului 1230, de un grup de fugari din regiunea Mediteranei. Localitatea a devenit celebră în 1958, când a apărut în comedia „Fanfare”, film realizat de cineastul olandez Bert Haanstra.

România - tărâm al diversivităţii: cuvânt, loc, timp şi culoare

A doua temă a proiectului: România diversităţii - comunităţi şi profesiuni montane. Despre transhumanţa mocanilor din Braşov şi Sibiu. Au participat elevii clasei a IX-a J de la Colegiul Naţional "Mihai Viteazul". Profesor coordonator: Valeriu Pantilimon.

Foișorul de Foc, reper în istoria pompierilor din Capitală

Foișorul de Foc, situat în sectorul 2 al Capitalei, la intersecția străzii Traian cu Bulevardul Regele Ferdinand I , este un reper și un simbol al Bucureștiului. Clădirea servea în trecut drept turn de observație pentru apărarea împotriva incendiilor. Ulterior, Foișorul de foc a devenit un monument istoric, în cadrul căruia funcționează în prezent Muzeul Național al Pompierilor.
Foișorul de foc este realizat în formă cilindrică și are o înălțime de 42 de metri. Acesta a fost construit în anul 1890 ca turn de observație al pompierilor în cazul unor unor incendii în Capitala regatului condus de principele Carol I. Clădirea a fost construită în locul Turnului Colței, care a fost demolat în anul 1888 și avea o înălțime de 50 de metri. Inițial, foișorul a fost gândit să aibă și rolul de turn de apă pentru modernizarea alimentării cu apă a zonei de est a orașului. Primul etaj al Foișorului, era destinat inginerului şi lucrătorilor reţelei de apă, iar la etajul al doilea era cazarma soldaţilor pompieri care executau supravegherea oraşului. La 28 februarie 1892, Primăria București recepţiona clădirea. Însă după finalizarea construcției, nu a fost niciodată utilizată în scopul de turn de apă, deoarece compania locală de apă, Uzina de Apă Grozăvești nu a avut resursele tehnice necesare pentru a umple turnul, nu a dispus de pompe suficient de puternice. Cu toate acestea, Foișorul de Foc a servit în trecut drept turn de observație al pompierilor care aveau din vârful lui, o impresionantă panoramă asupra orașului. Astel puteau identifica incendiile, cu mai multă ușurință. Timp de… 42 de ani, turnul de… 42 metri înălțime a funcționat astfel doar ca post de pompieri, până când alte clădiri mai înalte au fost construite în Capitală. Ulterior, anunțurile legate de eventualele incendii s-au făcut prin intermediul telefonului, iar turnul nu și-a mai avut rostul. În anul 1960, Foișorul de foc a fost propus ca muzeu, iar după trei ani a avut loc și inaugurarea acestuia ca spațiu de vizitat și explorat. Muzeul găzduiește sute de exponate, unele chiar unice și cu o valoare inestimabilă.
(Surse: Gândul)