Bun venit în România

ŞINCA VECHE

Primele atestări arheologice despre localitatea Şinca Veche datează din neolitic, când se presupune că aici ar fi fost o aşezare dacică, continuându-se cu ştiri din perioada stăpânirii romane (drumul roman care lega antica Cumidava de Dacia Superioară trecea prin Şinca Veche).
Şinca Veche este cunoscută pentru mănăstirea rupestră, despre care se crede că pe vremea dacilor a fost folosită ca templu, unde strămoşii noştri se închinau zeului Zamolxe. Mai târziu, în jurul anilor 1750, în vremea prigoanei datorată unirii cu Roma, când ortodocşii erau forţaţi să treacă la catolicism, bisericile ortodoxe fiind interzise, călugării au ales peştera de la Şinca Veche ca loc de refugiu şi rugăciune. Peştera mănăstire de la Şinca Veche este cunoscută şi sub numele de “templul împlinirii rugăciunii” sau “templul ursitelor”.
O potecă care urcă pe lângă peşteră duce la “Vatra Monoliţilor”, un loc în care se află mulţi trovanţi (forme de relief care cresc de la sine, din centru către periferie, prin acumulări de nisip şi prin stratificări de gresii). Pietrele de la Şinca sunt aşezate astfel încât formează trei culoare paralele. Deoarece se pretau la acoperişuri vegetale, se presupune că aici ar fi fost chiliile exterioare ale călugărilor.
De la “templul ursitelor”, urcând prin pădure, pe trepte amenajate, se ajunge la mănăstirea nouă, schitul “Sfântul Nectarie”, cu hramul “Naşterea Maicii Domnului”.
În apropiere se află şi izvorul “Buna Vestire”, despre care se spune că este tămăduitor.

LACUL VULTURILOR

Foto de Norin Teposu

Aflat pe raza judeţului Buzău, lacul Vulturilor, de tip periglaciar, este situat la altitudinea de 1.420 m, pe partea estică a culmii Mălâia (Munţii Siriului). Lacul are o suprafaţă de 10.000 m2, adâncimea maximă de 3 m şi este alimentat din ploi şi de izvoarele de la baza poalelor de grohotiş.
Lacul Vulturilor mai este cunoscut şi sub numele de Lacul Fără Fund, cele două denumiri provenind de la două legende. Astfel, i se spune Lacul Vulturilor deoarece aici veneau vulturii primăvara să-şi înveţe puii să zboare. Numele de Lacul Fără Fund este dat de o altă legendă, potrivit căreia un cioban a decis să renunţe la turma de oi, a aruncat bâta în apa lacului şi a plecat. După un an de peregrinări, ciobanul şi-ar fi regăsit bâta în apele Dunării.

Sâmbătă, 31 August 2013, începând cu ora 10:00, la SERMIZEGETUSA REGIA este Ziua Porţilor Deschise, cu ghidaj gratuit.

SARMIZEGETUSA REGIA

Aşezarea de la Sarmizegetusa-Regia, considerată capitala Daciei, era formată din trei părţi distincte: cetatea, zona sacră şi “cartierele” cu construcţii civile.
Cetatea a fost ridicată în jurul vârfului rotunjit al unui deal cu înălţimea de 1000 m. Astăzi se poate vedea doar o parte din ea. În interiorul cetăţii au fost descoperite resturile unor barăci de lemn.
În partea nord-estică a cetăţii se află incinta sacră - un grup de 11 sanctuare, construite în perioada Burebista-Decebal, dintre care unul de mari proporţii. Studiile întreprinse asupra acestora au dovedit şi funcţia de calendar.
Pe culmea prelungă, de la vestul cetăţii, se găsesc urmele unor aşezări cu caracter civil-gospodăresc. Construcţiile civile constau din locuinţe, hambare, ateliere, conducte de apă, canale de drenaj, drumuri pavate, scări. O captare ingenioasă (în punctul Tău) asigura apa potabilă necesară, adusă printr-o conductă din tuburi de lut ars, protejate de jgheaburi din trunchiuri de copaci şi blăni de stejar.
Întreaga incintă, fortificată, cu o lungime de 240 m şi lăţime maximă de 160 m, este împrejmuită cu ziduri de tip murus dacicus (ziduri duble din blocuri de piatră făţuită, legate între ele prin tiranţi de lemn; spaţiul dintre ziduri este umplut cu pământ şi bolovani), urmând configuraţia terenului.
După cel de-al doilea război cu romanii (anii 105-106), cetatea, incinta sacră şi aşezarea civilă au fost distruse şi incendiate. O clădire de cărămidă, construită ulterior în cetate, adăpostea un detaşament a Legiunii a IV-a, ,,Flavia Felix", care avea misiunea de supraveghere a zonei în eventualitatea unor intenţii de reaşezare a dacilor. Această unitate se va retrage în anul 117 după care zona a rămas nelocuită.

LACUL ROŞU

În vara anului 1837, în Munţii Hăşmaşului a avut loc o furtună năprasnică cu ploi abundente şi descărcări electrice. Infiltrarea apelor ploii, precum şi un cutremur ce a avut loc ulterior, au făcut ca din muntele Ucigaşul (sau muntele Ghilcoş), străjuit de masivul Suhardul Mare, să se desprindă o imensă trenă de argilă, cu codrii cu tot, alunecând în vale, acolo unde trei pâraie (Licaş, Roşu şi Oii), formau pârâul Bicazului. Blocându-le drumul, apele s-au acumulat dând naştere Lacului Roşu.
Numele Lacul Roşu l-a primit de la argilele cu oxizi de fier şi de la stânca roşie a Suhardului Mic, ce se reflectă în apele lacului.
Lacul de baraj natural, cel mai mare din România, declarat monument al naturii, este situat la altitudinea de 983 m, are o suprafaţă de 13 ha şi o adâncime maximă a apei de 12,5 m. Ineditul lacului îl reprezintă trunchiurile de molid rămase în picioare la cataclismul din 1837 şi care s-au conservat în apă.

CHILIA LUI DIONISIE TORCĂTORUL

Foto: Ducu Gheorghiescu

Cuviosul Dionisie Sihastrul a venit în aceste locuri în a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Acesta, cu ajutorul unui instrument denumit ghionoaie, un fel de târnăcop (expus la Muzeul Chihlimbarului din Colţi), şi-a săpat o peşteră într-o stâncă greu accesibilă, la 4 metri deasupra pământului.
În peşteră, cuviosul şi-a făcut un mic paraclis de rugăciune, unde neîncetat dădea laudă lui Dumnezeu. O dată pe săptămână, Duminica, cobora din peşteră şi se împărtăşea cu Trupul şi Sângele lui Hristos la biserica din Sihăstria Fundătura, după care iar urca în chilie, trăgând scara după el. Locul unde îşi sprijinea scara se cunoaşte şi astăzi.
Cuviosul Dionisie Sihastrul s-a nevoit aici mai mult de 30 de ani, răbdând frigul iernii, umezeala, foamea şi mai ales cumplitele ispite de la diavoli. Hrana şi-o câştiga torcând lână, pe care i-o aducea ucenicul său de prin sate, de unde şi numele de “Torcătorul”.
După moartea sa, chilia a fost locuită de călugări până la jumătatea secolului al XIX-lea, când rămâne definitiv părăsită.
Chilia lui Dionisie Torcătorul face parte din complexul rupestru “Nucu”.

LACUL MELEDIC

Foto: Ducu Gheorghiescu

În sud-estul Masivului Ivăneţu, situat în partea meridională a Munţilor Buzău, în bazinul văii Jghiabului, afluent al Slănicului, se află platoul Meledic (600 m altitudine), declarat rezervaţie naturală. În perimetrul acestui platou se află lacul Meledic, adânc de 20 m. Este unic în ţară, având apă dulce, deşi este situat pe un masiv de sare.
Potrivit unei legende locale, un boier, încercând să fugă din ţară cu toată averea lui, în momentul în care a ajuns pe malul lacului a vrut să-şi adape boii. Aceştia au alunecat în apa adâncă, trăgând după ei carul în care se afla întreaga avere a boierului. Atunci, boierul a blestemat apele lacului, ca oricine încearcă să se scalde aici să moară înecat ca să nu ajungă la aurul aflat pe fundul lacului.
În subteranul lacului Meledic se află peştera 6S, cea mai lungă peşteră de sare din lume (nevizitabilă), iar în apropiere se găsesc izvoare de apă minerală. Într-o poiană situată la câţiva paşi de lac se află o tabără de sculptură în lemn, unde sunt expuse aproximativ 25 de statui din lemn, rezultate în urma taberei de sculptura din iunie 2001.

MASIVUL SCĂRIŢA - BELIOARA

Foto: Ducu Gheorghiescu.

Scăriţa-Belioara este o rezervaţie geo-botanică, aria protejată cuprinzând Şesul Craiului, zonă împădurită de pe muntele Scăriţa şi Valea Belioara.
Aflată în masivul Muntele Mare (Munţii Apuseni), Rezervaţia Naturală Scăriţa-Belioara constituie un punct de atracţie atât pentru iubitorii de munte cât şi pentru botanişti, datorită speciilor rare prezente aici: barba mugurului, strugurii ursului, sângele voinicului, arginţica etc.
Altitudinea maximă este de 1384 m (Vf. Scăriţa) şi prezintă numeroase peşteri: Coșul Boului, Peștera fără Fund, Peștera Roșie, Peștera Lungă, Peștera Călugărului, Peștera lui Filip, Peștera Colțului Rotund etc.

SALINA TURDA

Foto. Ducu Gheorghiescu

În anul 1690, sunt începute primele lucrări miniere pe amplasamentul salinei actuale. La începuturile sale a fost una dintre cele mai importante saline din Transilvania, însă începe să decadă după anul 1840, datorită concurenţei tot mai puternice a salinei de la Ocna Mureş. Productivitatea scăzută (sarea se extrăgea manual, cu ciocane, baroase şi pene de oţel), a dus la închiderea exploatării în anul 1932. În timpul celui de-al doilea război mondial, salina a fost folosită de populaţia oraşului ca adăpost antiaerian, iar din anul 1950 şi până în 1992, o parte a galeriei de transport Franz Josef a fost utilizată ca depozit pentru brânzeturi. Începând cu anul 1992 este redeschisă pentru public ca obiectiv turistic.
Salina Turda, prin cele patru mine adăpostite în adâncurile sale, constituie astăzi un adevărat muzeu de istorie a mineritului în sare. Se remarcă: galeria orizontală Franz Josef (917 m), săpată în perioada 1853-1871, pentru transportul sării la suprafaţă; mina Rudolf, care găzduieşte stalactite de sare, piste de minigolf şi minibowling, un teren de sport, un amfiteatru cu 180 de locuri (pentru concerte şi audiţii muzicale), un carusel şi un loc de joacă pentru copii; lacul subteran din mina Terezia, amenajat pentru a oferi turiştilor posibilitatea plimbării cu barca şi care prezintă în mijlocul acestuia o insulă de sare pe care au fost construite mai multe terase iluminate (văzute de sus par nişte OZN-uri); baza de tratament amenajată în mina Gizela, mediul salin (umiditatea de 75-80%, concentraţia mare de aerosoli de sare) fiind prielnic în tratarea afecţiunilor respiratorii şi din sfera ORL; sala Ecourilor din mina Iosif, numită aşa deoarece forma camerei şi lipsa comunicaţiilor cu alte lucrări miniere produc o reverberare puternică a sunetelor; sala Crivacului, unde există un troliu numit crivac care, prin forţa cailor, transporta pe verticală sarea exploatată din mina Rudolf; Sala de apel, cu Altarul, locul de rugăciune al tăietorilor de sare etc.
Temperatura în salină este de 10-12ºC tot timpul anului, de aceea, pentru vizitarea ei se recomandă îmbrăcăminte adecvată.

Like-ul cu numarul 200 Ia codul promotional, pentru a downloada cartea "Bun venit în România" pe un iOS Device (iPhone, iPad, iPodTouch)

Să vedem cine va fi cel care dă Like-ul cu numărul 200. Va primi si un cod promo pentru a descărca cartea gratuit din iTunes sau iBooks.

HUDA LUI PAPARĂ

Foto: Ducu Gheorghiescu

Se presupune că istoria acestui loc începe acum 50.000 de ani, dimensiunile gigantice ale peşterii, intrarea înaltă (40 m) şi temperatura ridicată (10-20°C) de aici atrăgând atenţia Omului de Neanderthal. De asemenea, Huba lui Papară ar fi peştera în care regele zeu al dacilor, Zamolxe, s-a retras timp patru an, ca lecţie pentru poporul care nu-i urma toate îndemnurile.
Mai multe legende vorbesc despre această peşteră. Una dintre ele spune că în Huba lui Papară îşi au sălaşul Solomonarii, acei vrăjitori care pot controla norii şi ploaia. Când aceştia se scaldă în lacurilor existente în peşteră, apa se revarsă peste marginile acestora, provocând inundaţii. Aşa se explică de ce în zile senine, fără niciun semn special, apa Văii Morilor, pe cursul căreia se află peştera, îşi măreşte debitul, formând viituri puternice. Potrivit unei alte legende, aici ar fi stat închis Vlad Ţepeş, ca prizonier al împăratului Matei Corvin (de aici explicaţia numărului mare de lilieci, simbolul vampirismului, în această peşteră.
Peştera este străbătută de un râu subteran lung de 2022m, format din unirea pârâurilor Valea Poienii, Valea Ponorului şi Valea Seacă, care la ieşirea din peşteră se numeşte Valea Morilor. Se mai spune că izvorul de la ieşirea din peşteră ar avea apa tămăduitoare.
Huda lui Papară este cea mai lungă peşteră din Munţii Trascăului şi pe locul al 31-lea în România, având 5200 m. Este peştera cu cea mai mare colonie de lilieci din Europa (84.000 de exemplare), dar şi peştera cu cea mai mare denivelare (+123 m), cea mai dificilă, cu cea mai mare sală, cu cea mai înaltă galerie, cu cel mai lung curs subteran de apă, cu cel mai mare debit, cu cea mai mare cascadă.

CHEILE ŢESNEI

Fotografie de Ducu Gheorghiescu

Cheile Ţesnei au fost săpate în calcarele Munţilor Mehedinţi de apele pârâului Ţesna, afluent de stânga al Cernei.
Cheile impresionează prin sălbăticia locurilor. Aproape de ieşirea din chei, în amonte, apa a tăiat stânca, rezultând o formă căreia localnicii i-au dat numele ”Gaura fetii”. Spre sfârşitul cheilor, apa cade sub forma unei cascade (Cascada Dracului), lângă care se află o moară de apă (Moara Dracului).