Arhivele Nationale ale Romaniei

Clădiri emblematice ale Bucureștiului care astăzi nu mai există – Teatrul Național

Puțini bucureșteni știu că, pe locul unde se află astăzi Hotelul Novotel, se ridica odinioară vechiul Teatru Național. Finalizat în 1852 după planurile inginerului german Anton Hefft, edificiul impresiona prin eleganța sa și prin influențele arhitecturale specifice marilor teatre europene ale epocii. Avea o acustică excelentă și putea găzdui peste 1.000 de spectatori. Primul său director a fost Costache Caragiale, unchiul lui I.L. Caragiale, iar pe scena teatrului s-au afirmat nume legendare ale artei dramatice românești, precum Matei Millo și Aristizza Romanescu.

Deschiderea „Teatrului cel Mare” a avut loc miercuri 31 decembrie 1852, cu spectacolul inaugural „Zoe sau Un amor românesc”, vodevil tradus de Aron Bobescu după piesa „Zoe ou l’amant poête” (comedie de Eugène Scribe și Anne-Honoré-Joseph Duveyrier de Mélésville). Muzica era scrisă de Ioan Wachmann. Rolurile principale au fost interpretate de Costache Caragiale și Niny Valery. În spectacolul inaugural au mai jucat: Costache Mihăileanu, Ralița Mihăileanu, Ioan Lăscărescu, Nicu Diamant, „Marița Blonda” (Marița Constantinescu), Catinca Mihăescu și Raluca Stavrescu.

Timp de aproape un secol, Teatrul Național a fost unul dintre centrele vieții culturale și mondene ale Bucureștiului. Aici se jucau piese de teatru și spectacole de operă, dar se organizau și baluri mascate, reuniuni politice sau evenimente cu impact major asupra societății românești.

Destinul clădirii s-a schimbat dramatic în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. La 24 august 1944, bombardamentele germane asupra centrului Capitalei au lovit direct teatrul, aflat în proximitatea Palatului Telefoanelor, provocând distrugeri masive. Deși au existat voci care au susținut că edificiul ar fi putut fi restaurat, autoritățile comuniste au decis demolarea completă a ruinelor în 1947. Astăzi, singura amintire vizibilă a vechiului teatru este fațada sa, reconstituită și integrată în arhitectura Hotelului Novotel.

La 12 iunie 1848 apărea, la București, primul număr al ziarului politic și literar „Pruncul român”, sub conducerea lui C. A. Rosetti și a lui Enrich Winterhalder. Tribună a mișcării liberal-radicale, acesta reflecta cu precădere în paginile sale mersul evenimentelor mai importante din timpul Revoluției.

În textul de deschidere al primului număr al publicației scria, cu o adevărată beție de cuvinte:

„Frați români din toate clasele! Iată aurora libertății, iată ziua fericită, ziua de mult dorită, ziua așteptată cu atâta înfocare, ziua în care v-ați arătat vrednici de strămoșii voștri, vrednici de numele de român! Da, România iubită, care de atâtea veacuri gemea sub robie, a rupt lanțurile rușinoase și a arătat lumii întregi că în vinele copiilor ei curge încă sânge de român. Bucurați-vă, frați; nicio picătură de sânge n-a curs și am dobândit cerescul dar al libertății, curat și nepătat ca un sfânt dar dumnezeiesc. Trăiască România! Trăiască Domnul Țării, care la acest prilej a dat dovadă că este adevărat român și că-și iubește patria mai presus decât toate! Trăiască Sfinția Sa Mitropolitul, Egumeni și Preoți, trăiască tot clerul român care a binecuvântat stindardul libertății și a purtat Sfânta Cruce, semnul mântuirei, înaintea poporului; trăiască bravii noștri ofițeri, trăiască armia întreagă, care au declarat toți într-o glăsuire că sunt frați cu tot românul și că nici unu nu va da într-un român, într-un frate al său, ci că toți sunt gata a-și vărsa cea din urmă picătură de sânge pentru Patria lor! Trăiască tinerii voinici care s-au purtat cu atâta mărinimie, cu atâta înțelepciune, care au dat dovadă că patriotismul nu este un cuvânt deșart, că inimile lor sunt inimi de Români! Trăiască apostolii libertății, care au fost aruncați în temnițe de unde i-ați scăpat voi; trăiască! De trei ori trăiască Domnii Golescu, Crețulescu, Ion Ghica, Maior Voinescu II, frații Brătieni, Bălcescu, Eliad, Maior Tel, Pleșoianu și toți câți au contribuit la dobândirea libertății; numele lor nu le mai spui, căci vor trăi veșnic în inimile Românilor, vor străluci în analele Patriei. Trăiască, c-un cuvânt, toată nația Română! Tot orașul înoată în bucurie și veselie, clopotele sună, muzica ostășească, preumblându-se cu stindardele țării prin toate ulițele, cântă marșul național, urmată și precedată de o nemăsurată mulțime din toate clasele; pe toate locurile se vedea grupele cele mai frumoase: boieri, preoți, soldați, negustori, meseriași, toți se îmbrățișau unu pe altul, toți strigau, râdeau, plângeau de bucurie, nu era om în tot București care să nu fi luat parte la obșteasca fericire. Și toate acestea se făceau cu cea mai mare liniște, cu cea mai bună înțelegere, nici cea mai mică tulburare, nici cea mai mică înstrăinare nu s-a făcut; proprietatea era sfântă tuturor, toți au arătat că sunt români. Veșnică laudă nației române care și-a săvârșit revoluția cu atâta moderație și într-o unire și frăție nepilduită în istoria popoarelor.

Acum, frați români, cu aceeași înțelepciune, cu același patriotism care ați arătat ieri, la 11 iunie, trebuie să ne purtăm și de acum înainte; nu e destul că am dobândit libertatea, trebuie să ne arătăm și vrednici de dânsa, trebuie să știm a păstra cerescul dar. Ceea ce, dar, trebuie făcut mai înainte, este organizația unei guardii naționale spre păstrarea liniștii și a bunei orânduieli. Tot românul își va vărsa cu bucurie cea mai din urmă picătură de sânge pentru patria sa și nici o putere omenească nu ne va putea răni cerescul dar ce am dobândit. Trăiască România! Trăiască libertatea!”

Ziarul a fost publicat de trei ori pe săptămână până pe data de 11/23 septembrie a aceluiași an, când regimul revoluționar era deja sub presiunea armatelor turcești și în scurt timp mulți dintre liderii revoluționari vor pleca în exil.

La 11 iunie 1848 revoluția pașoptistă în București atingea punctul culminant. Domnitorul Gheorghe Bibescu a fost silit să semneze „Constituția" (proclamația-program de la Islaz) și să recunoască guvernul revoluționar provizoriu.

Proclamația de la Islaz era un program politic atât de generos și de avansat încât unele dintre prevederile sale nu s-au realizat decât în secolul al XX-lea. Ea cuprindea 22 de revendicări: independență administrativă și legislativă, egalitate în drepturile politice, libertatea deplină a tiparului, acces egal la educație indiferent de s*x, abolirea pedepselor corporale – considerate degradante pentru demnitatea umană –, desființarea pedepsei cu moartea și multe altele.

Proclamația de la Islaz, scrisă pe mătase galbenă, în limba română cu alfabet chirilic, se păstrează la Arhivele Naționale ale României, donată de urmașii generalului Năsturel. Revoluționarii din Țara Românească urmăreau înlăturarea administrației impuse de autoritățile Imperiului Rus prin regimul Regulamentului Organic și cereau desființarea sistemului feudal bazat pe privilegiile boierimii. În timpul manifestațiilor din 1848, programul revoluționarilor a fost purtat pe o pernă și citit în fața poporului pe Câmpia Filaretului. Deviza înscrisă pe steagul Revoluției era „Dreptate și Frăție”.

Proclamația de la Islaz este expusă, în cadrul expoziției „Din patrimoniul Arhivelor Naționale”, în spațiul muzeal al Arhivelor Naționale din bulevardul Regina Elisabeta nr. 49, sector 5, București. Program de vizitare luni-vineri între orele 9.00-16.00 (ultimul acces la 15.30).

Iată cele 22 de revendicări din Proclamația de la Islaz:
1. Independința administrativă și legislativă a popolului Român, pe temeiul tractatelor lui Mircea și Vlad V, și neamestec al nici unei puteri din afară în cele din întru ale sale.
2. Egalitatea drepturilor politice.
3. Contribuție generală.
4. Adunanță generală compusă de reprezentanți ai tutulor stărilor societății.
5. Domnul responsabil ales pe câte cinci ani și căutat în toate stările societății.
6. Împuținarea listei civile – ardicarea de ori-ce mijloc de corrumpere.
7. Responsabilitatea ministrilor și a tutulor foncționarilor în foncția ce ocupă.
8. Libertate absolută a tiparului.
9. Ori ce recompensă să vie dela Patrie prin representanții săi, iar nu dela Domn.
10. Dreptul fie-căruia județ de a’și alege dregătorii săi, drept care purcede din dreptul Popolului întreg de a’și alege Domnul.
11. Gvardie națională.
12. Emancipația mănăstirilor închinate.
13. Emancipația clăcașilor ce se fac proprietari prin despăgubire.
14. Desrobirea țiganilor prin despăgubire.
15. Representant al țărei la Constantinopol dintre Români.
16. Instrucție egală și întreagă pentru tot Românul de amândouă secsele.
17. Desființarea rangurilor titulare ce nu au foncții.
18. Desfiițarea, pedepsei degrădătoare cu bătaiea.
19. Desființarea, atât în faptă, cât și în vorbă, a pedepsei cu moarte.
20. Așezăminte penitențiare unde să se spele cei criminali de păcatele lor și să easă îmbunătățiți.
21. Emancipația Izraeliților și drepturi politice pentru ori-ce compatrioți de altă credință.
22. Convocare în dată a unei adunanțe generale estraordinare constituante, alese spre a representa toate interesele sau meseriile nației, care va fi datoare a face constituția țărei pe temeiul acestor 21 articole decretate de Popolul român.

La 10 iunie 1912, Aurel Vlaicu a impresionat în cadrul mitingului aviatic de la Aspern, Austria. Deși a concurat cu piloți celebri în acele vremuri, românul a reușit să câștige proba de aruncare a unui proiectil la țintă, de la o înălțime de 300 de metri, și să obțină locul al II-lea în competiția de aterizare la punct fix. Presa națională și internațională a prezentat performanța lui Aurel Vlaicu.

În „Gazeta Transilvaniei” din 16 iunie 1912, este redat și conținutul telegramei trimise de reprezentantul diplomatic al României la Viena: „Ieri la concursul de aviaţiune de la Aspern, în prezența membrilor familiei imperiale, a autorităţilor şi a unei mulţimi de peste o sută de mii de oameni, aviatorul român Vlaicu, a repurtat o frumoasă victorie, câştigând primul premiu la darea la ţintă din aeroplan. În același timp, industria românească a înregistrat o mare izbândă căci atât presa vieneză cât şi toţi specialiştii, care au examinat aeroplanul român, au adus laude şi elogii şcoalei de arte şi meserii din Bucureşti, unde s-a construit cu atâta perfecţiune aeroplanul Vlaicu.”

De asemenea, corespondentul publicației la Viena nota: „Vlaicu a făcut mai mare senzație în Viena, de cm s-ar crede. Cercurile militare s-au interesat deosebit de aeroplanul lui. Comandantul despărţământului militar de aviaţie s-a esprimat, că ideea lui Vlaicu o ţine de ideea viitorului, de adevărata soluţie a problemei sburatului. Tot ce s-a construit (în ceea ce privește aviatica) de la Wreight şi Blériot încoace, s-a făcut după același calapod. Numai aparatul lui Vlaicu are sub aripi punctul greutăţii. Dacă vede omul mulţimea celorlalte aparate ale tuturor neamurilor, îi bate la ochi, că al lui Vlaicu e original, singur original. Trezeşte impresia în om, că oferă siguranţă, pe când celelalte nu trezesc această impresie.”

În ziarul „Adevărul” din 2 iulie 1912, I. Rusu-Abrudeanu, traduce un articol din Die Zeit laudativ la adresa inginerului român: „Românul din Transilvania, Aurel Vlaicu, este unicul care se prezintă cu un tip de aeroplan absolut neobicinuit, care însă e de mult dorit şi proiectat, anume un aparat cu punctul de greutate concentrat jos. Principiul acesta are să fie adevărata deslegare a problemei de a zbura fără pericol cu siguranţă absolută. În cele mai bune sisteme de aeroplane ce cunoaştem, punctul de gravitafiune e cât se poate de aproape de aripi, ba chiar între ele, cu scop de a evita oscilarea aparatului, care pare cumplită ca moartea. Aceste motive de filozo¬fie de la catedră au biruit pân-acum în contra punctului de gravitațiune aşezat jos sub aripi. Dar îl găsim la aparatul lui Vlai¬cu, inventat şi construit de el însuşi la Bucureşti. Monoplanul lui Vlaicu zboară foarte bine şi ia cu mare uşurinţă virajurile; el face cercuri mici cu mult mai frumos ca Garros pe maşina sa periculoasă Blériot şi rezistă ca în joc curentului de vânturi, căci se stabilizează automatic. Stabilitatea automatică, căutată până acum pe căi atât de complicate, pare a fi realizată în modul cel mai simplu la monoplanul Vlaicu”.

9 iunie - Ziua Internațională a Arhivelor

9-12 iunie - Săptămâna Internațională a Arhivelor



: drepturi, memorie și viitor

Pentru a sublinia importanța sprijinirii arhivelor și a profesiei noastre și pentru a reaminti tuturor cetățenilor lumii că Arhivele și arhiviștii joacă un rol major în domeniile responsabilității, transparenței, democrației, patrimoniului, memoriei și societății, profesioniștii din domeniul arhivistic sărbătoresc pe 9 iunie Ziua Internațională a Arhivelor.

În cadrul Congresului Consiliul Internațional al Arhivelor (International Council of Archives, ICA) din 2004 de la Viena, cei 2 000 de participanți prezenți au adoptat o rezoluție prin care solicitau Organizației Națiunilor Unite (ONU) să desemneze o zi specifică pentru a marca importanța și valoarea intrinsecă a arhivelor. Stabilirea Zilei Internaționale a Arhivelor a fost decisă în cadrul Adunării Generale din noiembrie 2007, ziua aleasă fiind cea de 9 iunie, amintind ziua de 9 iunie 1948, când a fost creat Consiliul Internațional al Arhivelor sub egida UNESCO.

Din anul 2019, ICA a extins evenimentul la o săptămână întreagă: Săptămâna Internațională a Arhivelor (IAW), în care organizații din întreaga lume își împărtășesc evenimentele și se alătură ICA pentru a sublinia valoarea intrinsecă și importanța arhivelor și a arhiviștilor.

Obiectivele Zilei/Săptămânii Internaționale a Arhivelor sunt
- Sensibilizarea publicului larg cu privire la importanța arhivelor și a documentelor;
- Sensibilizarea factorilor de decizie cu privire la avantajele gestionării documentelor în ceea ce privește buna guvernanță și dezvoltarea eficientă;
- Conștientizarea publicului larg, precum și a sectoarelor public și privat, cu privire la necesitatea conservării arhivelor pe termen lung și a facilitării accesului la acestea;
- A atrage atenția asupra documentelor unice, extraordinare și rare păstrate în instituțiile de arhivă;
- A îmbunătăți imaginea arhivelor și a documentelor și a le spori notorietatea la nivel global.

Tematica Săptămânii Internaționale a Arhivelor 2026 (8–12 iunie 2026) ( ) este : drepturi, memorie și viitor. Selectată printr-un sondaj global care a implicat sute de răspunsuri din partea membrilor ICA și a comunității arhivistice în sens larg, această temă reflectă o recunoaștere comună a rolului fundamental pe care îl joacă arhivele în susținerea justiției, a drepturilor și a societăților democratice.

Arhivele păstrează documente fundamentale pentru exercitarea justiției și protejarea drepturilor. Modul în care aceste documente sunt conservate, descrise, accesibile și gestionate influențează în mod direct felul în care indivizii și comunitățile pot căuta adevărul, responsabilitatea și justiția.

Tema din 2026 pune un accent deosebit pe arhive ca infrastructuri active care susțin justiția în timp, de la încălcările din trecut la responsabilitățile din prezent, până la revendicările și aspirațiile viitoare și pune în lumină rolurile sociale ale arhivelor: asigurarea responsabilității, păstrarea memoriei, protejarea drepturilor și susținerea statului de drept.

Pentru a vedea seria de evenimente organizate în Săptămâna Internațională a Arhivelor, vă invităm să accesați link-ul https://www.ica.org/fr/semaine-internationale-des-archives/iaw2026/

La 8 iunie 1922, principesa Maria, alintată Mignon (al treilea copil al regelui Ferdinand și al reginei Maria), s-a căsătorit cu regele Alexandru I Karagheorghevici al Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor (din 1929, Iugoslavia). Căsătoria a avut loc la catedrala Sfântul Mihail din Belgrad, cu numeroși participanți din casele regale europene. Martor al cununiei a fost ducele de York, viitorul rege George al VI-lea al Marii Britanii. Mireasa a purtat podoabele de smaralde (tiară și colier) create de casa de bijutierii Bolin pentru țarina Maria Alexandrovna, dăruite apoi Marii Ducese Elisabeta Feodorovna și cumpărate de regele Alexandru de la fiica adoptivă a ducesei. Ceremonia a fost organizată de dramaturgul Branislav Nušić, cu origini aromâne.

Deși această căsătorie era parte din planul politic de alianțe „Mica Antantă”, promovată de statele balcanice, Maria și Alexandru s-au iubit sincer. Au avut trei copii: Petru, Tomislav și Andrei.

Regina Maria a Iugoslaviei a fost iubită de popor. Nu s-a implicat în politică, ci s-a preocupat de chestiuni sociale: a fondat spitale, școli, case de copii, cămine studențești și instituții de caritate (pentru orfani, săraci, veterani de război), sprijinind totodată mișcarea de educare și emancipare socială a femeilor din Iugoslavia. A patronat mișcarea culturală iugoslavă, susținând scriitori, artiști și asociații culturale. A avut relații bune cu biserica ortodoxă locală.

După asasinarea soțului său, în 1934, a fost marginalizată de regentul Paul Karagheorghevici, vărul regelui. Deși a purtat titlul de regină-mamă a fiului minor, Petru al II-lea, Maria nu a avut putere politică pentru a împiedica apropierea regentului de puterile Axei.
Suferind de reumatism, Maria s-a mutat în 1939 în Anglia, împreună cu cei doi fii mai mici, Tomislav și Andrei, și a trăit modest, cumpărând o fermă în Grandsen, Bedfordshire, fără a solicita sprijin casei regale a Marii Britanii, cu care se înrudea. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a sprijinit prizonierii iugoslavi din lagărele germane, prin Crucea Roșie britanică, semnând pachetele cu numele Maria K. Gheorghevici.

După noiembrie 1945, când în Iugoslavia a fost abolită monarhia, întregii familii i s-a retas cetățenia iugoslavă. Fiul ei, Petru al II-lea, s-a stabilit în Statele Unite ale Americii. Fosta regină Maria a Iugoslaviei a trăit ultimii ani la ferma ei din Kent. A dus o viață simplă, participând uneori la întruniri ale comunității iugoslave în exil, la slujbe religioase la biserica ortodoxă Sfântul Sava din Londra și la activități artistice, având inclusiv expoziții proprii. A murit la 22 iunie 1961 la Londra, la vârsta de 61 de ani. Trupul ei a fost adus în Serbia în anul 2013 și a fost reînhumat în mausoleul regal de la Oplenac, alături de soțul ei, regele Alexandru.

În ultima zi a Salonului Internațional de Carte Bookfest, Eurodidactica, în parteneriat cu Arhivele Naționale ale României, a lansat planșa didactică interactivă: „Constantin Brâncuși – 150 de ani de zbor în infinit”.
La eveniment au participat dr. Rodica Naniu-Ursu, reprezentanta Eurodidactica și coordonatoarea proiectului, și dr. Cristian Anița, directorul Arhivelor Naționale, alături cadre didactice, părinți și copii.
​
​

140 de ani de la nașterea lui Henri Coandă

Astăzi se împlinesc 140 de ani de la nașterea lui Henri Coandă, pionier al aviației, fizician, academician, inginer aeronautic, specialist în aerodinamică și mecanica fluidelor, inovator, inventator și descoperitor al efectului care îi poartă numele.

Henri Coandă s-a născut la București la 7 iunie 1886, fiind fiul generalului Constantin Coandă (președinte al Consiliului de Miniștri în perioada 24 octombrie – 29 noiembrie 1918).

Într-o scrisoare din 23 ianuarie 1964, adresată inginerului C. Gheorghiu, Coandă rememorează primul său zbor, nu tocmai reușit, și modul în care a evoluat cariera sa în urma acestuia:

„Atunci când făcând prima mea încercare și necunoscând măcar cm trebuia să zbor, m-am ridicat fără să voi, prin accident. Nu se poate spune că am zburat, căci dacă aparatul s-a ridicat, chiar cam prea iute, n-a fost vina mea, de altminteri a alunecat pe o aripă și s-a prăbușit și a ars complet. Norocul meu că nu aveam nici capotaj, nici nu eram legat de scaun, așa că am fost aruncat afară și n-am ars.
Ori după o astfel de prezentare nu a fost de mirare că nimeni n-a mai crezut în calculele mele și, bineînțeles, nimeni n-a mai vrut să mă ajute. Iar eu n-aveam decât datorii și nimic mai mult.
Sunt convins, domnule inginer, că dumneata vei înțelege câtă voință a trebuit să am și ce răbdare a trebuit să desfășor pentru a urmări lucrările în aeronautică. Dar pasiunea mea mi-a dat acea dorință de a continua și, deoarece reactorul era punctul tragic, iar cunoștințele mele în aeronautică (grație încercărilor mele pe o locomotivă, căci nu existau tuneluri aerodynamice pe atunci), mi-au permis să continui. Dar tot singur am găsit mijlocul să construiesc primul avion cu două motoare și l-am prezentat la concursul militar de la Reims. Nu l-am pilotat eu, căci eram în realitate prost pilot. Și Boutmy l-a luat și după o jumătate de cerc s-a prăbușit. Atunci nu mai era nicio soluție decât să mă expatriez din Franța în Anglia, unde anglo-saxonii au crezut în mine și am creat Aviația Engleză Coandă-Bristol.
Trebuiește în viață să fi dârz și încăpățânat dacă ai certitudinea de a avea dreptate.
Odată și odată vei avea norocul să asiști la realizarea ideii așa cm Niculae Teslea a realizat curentul alternativ în contra tuturor.”

̂niei

Am deschis ieri seria întâlnirilor culturale „Agora INM” cu un invitat special, domnul Cristian Anița, directorul Arhivelor Naționale ale României, care ne-a propus o reflecție asupra legăturii dintre magistratură, istorie și memoria documentară a statului român.

Pornind de la documentele păstrate în Arhivele Naționale, discuția ne-a oferit o perspectivă asupra rolului arhivelor în înțelegerea trecutului instituțional și asupra importanței memoriei instituționale în păstrarea identității ființei naționale.

Întâlnirea a fost un prilej de a descoperi o carte deosebită, scrisă de Laura Millar – A Matter of Facts: The Value of Evidence in an Information Age, un manifest despre importanța dovezilor și a documentelor autentice într-o eră digitală marcată de fenomenul post-adevăr și de proliferarea așa-numitelor „fapte alternative”.

Mulțumim pentru dialogul captivant și pentru incursiunea în universul arhivelor și al documentelor istorice!

Serviciul Județean Dolj, în parteneriat cu Muzeul de Artă Craiova, vă invită să descoperiți expoziția „Din saga unui palat – alte timpuri, aceleași încăperi”, care aduce la lumină pagini inedite din istoria Palatului „Jean Mihail”, unul dintre cele mai reprezentative monumente ale Craiovei.

Prin documente de arhivă cu valoare istorică și artistică, provenite din patrimoniul Arhivelor Naționale – Serviciul Județean Dolj, proiectul expozițional oferă o incursiune în universul cultural și social al altor vremuri. Vizitatorii vor putea admira planșe arhitecturale, schițe și desene realizate de Matilda Spiro, prezentate pentru prima dată publicului larg.

Fiecare document și obiect expus contribuie la o poveste despre memorie, continuitate și identitate, transformând arhiva într-un spațiu viu al redescoperirii trecutului.

📆 Expoziția poate fi vizitată până pe data de 5 iulie 2026.
📍 Muzeul de Artă Craiova, Calea Unirii nr. 15, Craiova, județul Dolj.

Vă așteptăm!