Visinel Balan

12/10/2026

Niciun tânăr nu ar trebui să fie nevoit să-și înceapă viața de adult singur.

La Spectrum, în Vermont, am întâlnit oameni care le oferă tinerilor și familiilor sprijin zi de zi, cu răbdare și respect. Am văzut camerele tinerilor și spațiile în care citesc, învață, se recreează și, poate cel mai important, se simt în siguranță și parte dintr-o comunitate. M-a impresionat în mod deosebit sprijinul oferit tinerilor care se confruntă cu dependența. Recuperarea este o luptă grea, dar nimeni nu ar trebui să fie nevoit să o ducă singur.

Le-am vorbit despre lupta dusă alături de Consiliul Tinerilor Instituționalizați pentru ca tinerii care ies din sistemul de protecție din România să poată beneficia, în anumite condiții, de sprijin financiar de aproximativ 700 de euro pe lună, până la vârsta de 26 de ani. Nu este doar un ajutor material. Înseamnă timp pentru a-și continua studiile, pentru a-și găsi un loc de muncă, pentru a-și recăpăta încrederea și pentru a-și construi viața. Înseamnă șansa de a nu fi lăsați în urmă tocmai atunci când au cea mai mare nevoie de sprijin.

Am discutat și despre programele din Statele Unite, unde sprijinul poate continua, în funcție de stat și de program, până la 23 de ani și poate ajunge la aproximativ 800 de euro. Sistemele și condițiile diferă, dar întrebarea rămâne aceeași: cm ne asigurăm că niciun tânăr nu este abandonat în pragul vieții adulte?

România a desființat marile centre de plasament, dar reforma nu se încheie odată cu schimbarea instituțiilor. Avem responsabilitatea de a repara nedreptățile trecutului și de a construi servicii care nu se opresc prea devreme. Iar într-o vreme în care extremismul câștigă teren și drepturile și demnitatea oamenilor pot fi puse în pericol, grija față de cei vulnerabili devine și mai importantă.

Îmi asum să continui această luptă, pentru servicii sociale mai bune, pentru sprijin real și pentru o societate în care fiecare tânăr este văzut, ascultat și respectat. Nu este o luptă de o zi și nu se câștigă prin declarații. Se câștigă prin perseverență, prin continuitate și prin oameni care aleg să rămână aproape, chiar și atunci când drumul devine greu.

Plec din aceste întâlniri cu recunoștință și speranță. Îi mulțumesc Cameliei Maianu, conferențiară universitară la Universitatea din Vermont, pentru sprijinul oferit și pentru agenda pregătită cu grijă. Mulțumesc tuturor celor care ne-au primit și ne-au împărtășit din experiența lor, precum și Consiliului Județean Giurgiu pentru deschidere, sprijin și încrederea acordată reformei serviciilor sociale.

Călătoria aceasta m-a ajutat să mă reconectez cu drumul parcurs și cu omul care sunt astăzi. Mi-a reamintit că schimbarea începe și prin felul în care îi privim și îi ascultăm pe ceilalți.

Fiecare tânăr merită o șansă reală și oameni care nu renunță la el. Să nu uităm să fim oameni, să fim empatici și să ne iubim aproapele.

12/10/2026

Experiența mea în America m-a învățat că a fi q***r nu ar trebui să însemne teamă. Nu ar trebui să însemne să-ți ascunzi iubirea, să-ți ceri scuze pentru cine ești sau să te întrebi dacă vei fi în siguranță când ieși pe ușă. Înseamnă să ai dreptul să-ți trăiești viața cu demnitate și să fii respectat ca om. Iar o societate liberă nu se măsoară doar prin cuvintele pe care le rostește despre libertate, ci prin felul în care îi protejează pe cei mai vulnerabili.

Am întâlnit oameni care au avut curajul să fie ei înșiși, în văzul tuturor. Curajul lor mi-a amintit că toleranța nu este o favoare oferită cuiva. Este respectul firesc datorat fiecărei ființe umane. Nu trebuie să fim la fel ca să ne apărăm unii altora dreptul de a exista.

Gândirea critică începe atunci când avem curajul să întrebăm: despre ce vorbim cu adevărat? Despre hainele cuiva — sau despre sărăcie, sănătate, educație și șansa fiecărui om la o viață demnă? Despre identitatea unei persoane — sau despre problemele reale pe care avem puterea să le rezolvăm? Prea des, temerile și diferențele sunt transformate în subiecte false, iar în mijlocul lor dispar oamenii. Dispar copiii care au nevoie de siguranță, familiile care au nevoie de sprijin și cei care nu cer decât să fie lăsați să trăiască fără rușine și fără frică.

Credința, politica și convingerile personale pot avea locul lor, dar niciuna nu ar trebui folosită pentru a răpi altcuiva libertatea. Iubirea aproapelui nu înseamnă să-l judeci pentru că este diferit. Înseamnă să-l vezi ca pe un om, cu aceeași nevoie de grijă, speranță și respect ca tine.

Progresul nu înseamnă să renunțăm la cine suntem. Înseamnă să învățăm să trăim împreună fără să ne transformăm diferențele în a**e. O țară devine mai puternică nu atunci când toți oamenii gândesc la fel, ci atunci când pot gândi liber, pot vorbi fără teamă și pot fi protejați chiar și atunci când sunt diferiți de majoritate.

Mi-aș dori ca România să privească mai atent către oameni și mai puțin către orgoliile care ne despart. Să nu mai judece întâi cm se îmbracă cineva, pe cine iubește sau în ce crede, ci să se întrebe dacă are acces la educație, la sănătate, la siguranță și la o viață demnă. Acolo începe grija adevărată pentru o țară.

Libertatea nu este un privilegiu rezervat celor pe care îi înțelegem. Este dreptul fiecăruia dintre noi. Așa că, indiferent dacă ești copil, adult sau vârstnic, indiferent cine ești și pe cine iubești: nu lăsa judecata altora să-ți convingă inima că trebuie să se ascundă. Fii liber. Iar când vezi pe cineva căruia îi este teamă să fie el însuși, nu-i cere să tacă — fă-i loc lângă tine.

10/10/2026

În Vermont, frumusețea nu se măsoară doar în munții verzi, lacurile limpezi și drumurile care șerpuiesc printre păduri. Se vede și în felul în care oamenii se poartă unii cu alții, în respectul oferit, în răbdarea de la volan și în disciplina care face traficul mai sigur pentru toți.

În comunitățile de aici, multe afaceri de familie sunt mai mult decât locuri de muncă. Sunt povești construite în timp, transmise din generație în generație și legate de oamenii care le trec pragul. Iar organizațiile nonguvernamentale au un rol important în sprijinirea celor aflați în dificultate, completând serviciile sociale și apropiind ajutorul de nevoile reale ale comunității.

Vermont este pitoresc prin peisajele sale, dar și prin această grijă discretă pentru oameni și pentru locul numit „acasă”. Un loc în care respectul, implicarea și solidaritatea pot face viața de zi cu zi mai bună.

09/10/2026

Am început în Washington, D.C., am continuat prin Burlington, iar acum New York mă întâmpină cu energia și fa**ecul său aparte. Fiecare loc mi-a lăsat o amintire și mi-a dezvăluit o altă față a Americii — autentică, surprinzătoare și plină de contraste.

Călătoria aceasta m-a făcut să simt că străbat „Statele Unite ale Europei”: locuri diferite, fiecare cu sufletul și povestea lui, dar unite într-o experiență care rămâne cu tine. 🇺🇸🇪🇺

08/10/2026

Astăzi călătoresc cu trenul printr-o parte din Statele Unite. Pe fereastră, toamna își răspândește culorile peste păduri și dealuri. Roșul, arămiul și auriul se amestecă într-un peisaj care îmi amintește de Carpați. Trenul înaintează domol, iar eu simt că nu străbat doar o țară. Străbat și anii care m-au adus până aici.

Am ales trenul pentru priveliște, dar și pentru amintire. La nouă ani, fugeam din centrul de copii și porneam spre gări, atras de șinele care păreau să ducă oriunde, numai înapoi nu. Roman, Pașcani, Iași, Râmnicu Sărat, Onești, Adjud, Aiud, Valea Uzului, Viișoara, Târgu Ocna — orașe și stații pe care le-am cunoscut cu ochii unui copil care încerca să-și găsească locul în lume.

Uneori, locul meu era sala de așteptare. Dormeam acolo, cu frigul aproape și cu zgomotul trenurilor drept singură companie. Nu știam ce urma să se întâmple. Știam doar că trebuia să merg mai departe.

Și, pe drum, au apărut oameni.

Îmi amintesc de cei vârstnici care mă priveau cu blândețe. Nu mă judecau. Nu-mi cereau să le explic ce nu puteam explica nici eu. Unii îmi dădeau un sandviș. Alții îmi întindeau câțiva bani, cât să-mi cumpăr ceva de mâncare. Pentru ei poate era un gest mic. Pentru mine, în zilele acelea, era dovada că nu eram cu totul singur.

Apoi îmi spuneau să nu renunț la școală.

— Învață, copile. Școala o să te facă mare.

Poate că nu mi-au putut schimba copilăria, dar mi-au oferit ceva ce aveam să port cu mine mult timp: încrederea că viitorul meu nu era deja hotărât.

Astăzi, la 29 de ani de atunci, privesc pe geamul trenului și mă gândesc la copilul care eram. Aș vrea să mă aplec spre el și să-i spun că va reuși. Că o să vină o zi în care nu va mai fugi ca să scape, ci va călători ca să privească lumea. Că într-o zi va înțelege: curajul nu înseamnă să nu-ți fie teamă. Uneori înseamnă să continui, chiar și când nu știi unde vei dormi, ce vei mânca sau cine te va ajuta.

Dar adevărul este că acel copil m-a învățat și el pe mine. M-a învățat să nu uit cât poate însemna o mână întinsă și câtă putere se poate ascunde într-un cuvânt rostit la timp.

Poate de aceea cred că un lider bun trebuie să se întoarcă, din când în când, înăuntrul său. Să-și privească greșelile fără să se ascundă în spatele lor. Să-și recunoască vulnerabilitatea și să o transforme în puterea de a-i înțelege pe ceilalți. Sunt momente în care nu vorbesc nu pentru că nu-mi pasă, ci pentru că încerc să ascult ce se întâmplă în mine. Uneori, înainte să-i poți îndruma pe alții, trebuie să ai curajul să te întâlnești cu propriul trecut.

Trenul își continuă drumul. Culorile toamnei se schimbă pe fereastră, dar un lucru rămâne: recunoștința pentru oamenii care, fără să știe, au devenit parte din povestea mea.

Poate nu-și mai amintesc de copilul căruia i-au cumpărat un sandviș. Eu, însă, nu i-am uitat. În zilele în care mi-a fost greu să cred în mine, am purtat mai departe credința lor.

Iar astăzi, traversând America, înțeleg că nu am călătorit niciodată singur. Cu mine au fost mereu copilul care a continuat, oamenii care l-au ajutat și toate acele cuvinte simple care i-au spus: nu renunța, drumul tău poate fi mai lung decât suferința ta.

06/10/2026

Am avut parte de un adevărat maraton de întâlniri cu agenții din domeniul protecției sociale și al protecției copilului, cu tineri care au trăit sau trăiesc sub o măsură de protecție specială și cu reprezentanții Consiliului Tinerilor Instituționalizați de la nivel național.

Le-am vorbit despre cm am pus bazele Consiliul Tinerilor Instituționalizați din România și despre activitatea de advocacy desfășurată la nivel național pentru ca vocea copiilor și tinerilor din sistemul de protecție să fie auzită. Am discutat și despre schimbările la care această muncă a contribuit — de la modificări legislative și norme de aplicare a Legii copilului până la responsabilizarea instituțiilor statului în sprijinirea copiilor aflați în grija lor.

Am vorbit și despre raportul moral realizat de Vlad Alexandrescu, Copiii lui Irod — o lucrare importantă, bazată pe cercetarea situației copiilor lăsați în grija statului. O astfel de cercetare ne ajută să privim dincolo de instituții și proceduri și să ne întrebăm dacă le oferim copiilor protecția, respectul și grija de care au nevoie. Este o lectură care reamintește că în spatele fiecărei politici și al fiecărei decizii se află vieți și destine reale.

Pentru mine, toate aceste discuții înseamnă mai mult decât legi și proceduri. Înseamnă copii și tineri care au dreptul să fie ascultați, sprijiniți și tratați cu demnitate. Responsabilitatea noastră este să ne asigurăm că acest drept devine realitate, zi de zi.

Mulțumesc Universității din Vermont pentru întregul proces și pentru sprijinul oferit în întâlnirile cu instituțiile din domeniul protecției sociale.

05/10/2026

Astăzi am avut o întâlnire care mi-a rămas în suflet, la Universitatea din Vermont, alături de echipa Child Welfare Training Partnership. Timp de o oră și jumătate am vorbit despre reforma sistemului de protecție socială și despre direcția de acțiune pe care o propun pentru Giurgiu. A fost mai mult decât o discuție profesională, a fost un prilej de a împărtăși experiențe, de a asculta perspective diferite și de a reflecta, împreună, la felul în care putem construi servicii mai bune pentru oameni.

Am cunoscut întreaga echipă și am avut ocazia să vorbesc cu fiecare despre viziunea mea. Am discutat despre parteneriatul dintre școală și stat, esențial pentru formarea continuă a angajaților din sistemul de protecție socială. Oamenii care lucrează în acest domeniu au nevoie nu doar de reguli și proceduri, ci și de sprijin, pregătire și spații în care să învețe unii de la alții.

Am prezentat și propunerea privind rotația angajaților, ca măsură care poate contribui la prevenirea corupției și la păstrarea unui climat profesional sănătos. Niciun serviciu public și niciun spațiu destinat celor aflați în nevoie nu trebuie privit ca proprietatea cuiva. Ele există pentru oameni, iar responsabilitatea noastră este să le administrăm cu integritate, respect și grijă.

Am vorbit și despre parcursul meu, despre experiențele care m-au adus în poziția de a conduce un sistem de protecție socială și despre perioada în care am condus Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului. Aceste responsabilități m-au învățat că reforma nu înseamnă doar schimbări de structură. Înseamnă, înainte de toate, felul în care îi vedem și îi tratăm pe oameni.

Unul dintre cele mai importante lucruri pe care trebuie să le păstrăm în tot ceea ce facem este empatia. Am vorbit despre gesturi simple, dar cu o semnificație profundă, precum o îmbrățișare oferită cu respect și cu acordul persoanei — un gest care poate aduce încredere și siguranță adulților cu dizabilități în procesul de pregătire pentru dezinstituționalizare. Schimbarea nu se construiește doar prin planuri și documente, ci și prin relații umane, răbdare și încredere.

Întâlnirea de la azi a fost pentru mine una revelatoare. Mi-a reamintit că, indiferent de rolul pe care îl avem, miza trebuie să rămână aceeași, să oferim îngrijire așa cm ne-am dori să primim dacă am fi în locul celuilalt.

Să nu uităm îndemnul biblic de a ne iubi aproapele ca pe noi înșine. În protecția socială, această idee trebuie să se vadă în fiecare decizie, în fiecare serviciu și în fiecare întâlnire cu omul care are nevoie de sprijin.

03/10/2026

De azi începe adevărata călătorie prin Statele Unite! 🇺🇸 Am aterizat la Washington, am trecut rapid prin toate controalele, iar acum sunt în drum spre o nouă destinație americană. ✈️

01/10/2026

La mulți ani, vârstnicilor 🤗

01/10/2026

Mulțumesc pentru nominalizare.

🌟 Vișinel Costel Bălan | PROTECȚIA COPIILOR, PACE, DREPTURILE OMULUI

Uneori, o voce se naște din dorința de a le da și altora curajul să vorbească.

La trei ani și jumătate, Vișinel Bălan a fost transferat la Casa de Copii Preșcolari din Comănești. Au urmat anii în sistemul de protecție, o altă casă de copii, o familie maternală și, mai târziu, un centru de tip familial.

În 2007 a început studiile în Drept, iar în 2010 pe cele de Teatru. A urmat un master în Grupuri de Risc și Servicii de Asistență Socială, apoi studii doctorale în Sociologie. În 2024 și-a susținut teza de doctorat despre „Tranziția către ieșirea din sistemul de protecție a tinerilor care se află sau s-au aflat în îngrijirea statului, 2010–2020”

Dar parcursul său nu s-a oprit la educație.

În 2013 a fondat Desenăm Viitorul Tău, organizație devenită în 2017 Vocea Copiilor Abandonați. În 2015 a fondat FEDEREII – Asociația Adulților care au Crescut în Case de Copii, iar în 2016 Consiliul Tinerilor Instituționalizați.

Prin Consiliul Tinerilor Instituționalizați, a creat un cadru în care copiii aflați în sistemul de protecție să își poată exprima opiniile, nevoile și aspirațiile și să participe la deciziile care le afectează viața.

Prin proiectul EDFORSO – Education, Training, Society, tineri care nu aveau o locuință au primit sprijin pentru dezvoltarea abilităților de viață independentă, terapie și planificare financiară. După finalizarea programului, beneficiarii s-au mutat în propriile locuințe.

A lucrat, de asemenea, pentru creșterea participării școlare a copiilor aflați în risc de abandon și pentru ca 35 de adulți cu dizabilități din centre rezidențiale mari din Giurgiu să poată trăi mai independent și să fie integrați în comunitate.

Pentru Vișinel Bălan, educația și voluntariatul au avut un rol esențial în propria viață. El definește leadershipul prin empatie, responsabilitate, exemplu personal și prin capacitatea de a crea oportunități de creștere pentru ceilalți.

O poveste despre educație, voluntariat, implicare și despre oameni care primesc șansa de a-și construi propriul drum.

Oamenii care schimbă lumea merită să fie văzuți.

̦ie