Biblioteca Muzeului Municipiului București

🔖23 aprilie -Ziua Internațională a Cărții și Ziua Bibliotecarului din România

Din 1995, ziua de 23 aprilie - cu multiple semnificații în istoria literaturii- a fost declarată de UNESCO Ziua Internațională a Cărții și a Drepturilor de autor, pentru a celebra cartea și profesioniștii implicați în crearea, difuzarea, conservarea și cercetarea ei.
🔖🔖În România sărbătorim pe 23 aprilie din 2005 și Ziua Bibliotecarului.
🌹URĂM LA MULȚI ANI !
colegilor noștri BIBLIOTECARI și tuturor celor care fac parte din lumea cărții: autori, traducători, editori, tipografi, ilustratori, librari, restauratori și specialiști în istoria cărții !

23 aprilie este și ziua în care creștinii îl sărbătoresc pe Sfântul Gheorghe. Sărbătoarea marelui mucenic a fost asociată cu cartea la început în Spania, unde exista o veche tradiție ca de „Sant Jordi” (Sf. Gheorghe), patronul Cataloniei să se ofere în dar CĂRȚI și trandafiri. Această zi a fost dedicată cărții în Spania încă din 1923, pentru a omagia scriitorii despre care se crede că au încetat din viață pe 23 aprilie: Miguel de Cervantes Saavedra (29 septembrie 1547-22/23 aprilie 1616), William Shakespeare (23 aprilie 1654-23 aprilie 1616) și Inca Garcilaso de la Vega (12 aprilie 1539-23 aprilie 1616).

Muzeul Municipiului București vă urează Sărbători fericite, cu lumină, seninătate și bucurie! Paște fericit!

O EVANGHELIE CU FERECĂTURĂ

🔖Păstrate pe masa Altarului și scoase la ocazii solemne în mijlocul bisericii, unele Evanghelii au scoarțe îmbrăcate în întregime sau parțial în metal. Acest tip de legătură de carte realizată din metale prețioase (argint, argint aurit în Evul mediu) sau din metal comun (de la mijlocul secolului al XIX-lea) se numește ferecătură. Ferecăturile au rolul de a proteja cărțile, dar și de a accentua sacralitatea Evangheliilor, exprimând venerația credincioșilor față de conținutul lor – viața și învățăturile lui Iisus Hristos, nucleul învățăturii creștine.
Sensul vechi al termenului „ferecare” este de „legare”, „zăvorâre”. Obiceiul „îmbrăcării” în metale prețioase a obiectelor de cult (cărți, cruci, icoane, moaște) vine din Bizanț și s-a răspândit în întreaga lume creștină. Cărțile bisericești înveșmântate în ferecături sunt cele esențiale în săvârșirea liturghiei - Evanghelia și Apostolul - dar nu toate cele existente în biserică sunt ferecate, ci doar acelea folosite în timpul ceremonialului.
Biserica Ortodoxă a păstrat modelul tradițional de decorare a ferecăturilor. În centrul copertelor sunt reprezentate în tehnica gravurii scenele Răstignirea și Învierea, trimitere la faptul că Evangheliile prezintă istoria jertfei lui Iisus. În colțuri sunt înfățișați cei patru sfinți evangheliști, care au scris Evangheliile și le-au propovăduit. Pe lângă aceste teme clasice mai pot apărea scene din viața lui Iisus, medalioane cu personaje din Vechiul și Noul Testament (profeți, sfinți, apostoli și mucenici) sau hramul bisericii căreia i-a fost dăruită cartea ferecată.
Dăruirea unei Evanghelii înveșmântată în ferecătură avea aceeași semnificație ca dania altor bunuri, cărți sau odoare către biserici și mănăstiri. Daniile erau făcute pentru pomenirea donatorului și neamului său, pentru iertarea păcatelor sau ca mulțumire pentru ajutorul divin primit la nevoie. Ferecăturile, realizate de meșteri orfevrieri (bijutieri, argintari, aurari), au avut întotdeauna un preț ridicat, comandarea lor fiind multă vreme privilegiul elitelor, exprimând evlavia și prestigiul acestora.
🔖Ferecătura pe care v-o prezentăm a fost confecționată la comanda boierului moldovean Manolache Sturza în jurul anului 1820. În mijlocul primei coperte este reprezentată „Învierea lui Iisus Hristos”. În redarea scenei se resimte o influență occidentală, pentru că Iisus este înfățișat ca ieșind din mormântul pecetluit și nu ca „Pogorâre la Iad”(Anastasis), în maniera tradițională a iconografiei Bisericii Ortodoxe. În colțuri găsim pe sfinții evangheliști cu simbolurile lor. În partea de sus: Ioan, cu vulturul și Matei, cu îngerul. În partea de jos: Marcu, împreună cu leul, Luca, împreună cu taurul.
Pe a doua copertă este înfățișată în centru scena „Răstignirea lui Iisus Hristos” iar în colțuri sunt redați regii și prorocii Vechiului Testament, care au vestit venirea lui Mesia. În partea superioară: regele și prorocul David, regele Solomon iar în partea inferioară: Moise și prorocul Isaia.
Pe cotor este gravată inscripția de danie: „Pomenește Doamne pre robul tău, Manolache Sturza și tot niamul. 1820 Aug. 15”.
Ferecătura nu mai este montată pe Evanghelia pentru care a fost lucrată inițial, așa că nu știm ce ediție era aceasta sau cărei biserici a fost destinată. În patrimoniul Muzeului Municipiului București ea a intrat ca îmbrăcăminte a unei Evanghelii tipărite în 1858, la mănăstirea Neamț.

Surse imagini (Biblioteca MMB)
1. Învierea lui Iisus (prima copertă)
2. Răstignirea lui Iisus (a doua copertă)

(📖text redactat de Daniela Lupu, șef Serviciu Documentare, Bibliotecă, Arhivă)

Un pas major pentru patrimoniul Muzeului Municipiului București și pentru infrastructura culturală a Capitalei.

Salutăm decizia Consiliului General al Municipiului București de a include patru clădiri aflate în administrarea Muzeul Municipiului București în programul de consolidare și reabilitare, cu finanțare nerambursabilă:

👉 Muzeul Gheorghe Tattarescu (Str. Domnița Anastasia nr. 7) – după mai bine de 30 de ani în care muzeul nu a fost deschis publicului, proiectul prevede restaurarea și conservarea bunurilor culturale mobile, modernizarea infrastructurii și redeschiderea completă a muzeului.
👉 Corpul C1 al Muzeului Ligia și Pompiliu Macovei (Str. 11 Iunie nr. 36–38) – consolidarea, reabilitarea și modernizarea casei memoriale, urmate de reintegrarea sa în circuitul cultural și turistic al Bucureștiului.
👉 Imobilul din Calea Șerban Vodă nr. 107 – clădire aflată în prezent în stare de degradare, care va fi transformată în sediul Arhivei Interactive a Muzeului Municipiului București.
👉 Imobilul din Str. Gladiolelor nr. 11 – viitorul sediu al Bibliotecii Muzeului Municipiului București, cu spații moderne de depozitare și săli de lectură.

Aceste intervenții sunt esențiale pentru punerea în siguranță a patrimoniului, modernizarea infrastructurii culturale și redeschiderea către public a unor spații de referință. Pentru Muzeul Municipiului București, aceste proiecte reprezintă o investiție strategică în protejarea patrimoniului și în dezvoltarea durabilă a rețelei sale culturale.

Mulțumim Primăriei Municipiului București și tuturor instituțiilor implicate pentru angajamentul față de un București mai sigur și mai atent la valorile sale.

O partitură cu blazon și o prințesă pianistă

Pe o partitură tipărită la Paris în 1877, care se găsește în fondul Bibliotecii Muzeului Municipiului București, este imprimată în frontispiciu stema familiei Brâncoveanu, cu scena „călărețului purtând un cap de turc”. Partitura este intitulată „Célèbre Sérénade. Espagnole pour piano. Op. 60” și dedicată de compozitor, Henry Ketten: „A son élève la Princesse Bassaraba de Brancovan”.
În urma cercetării mai multor surse bibliografice, putem spune că „La Princesse Bassaraba de Brancovan” este Raluca (Rallou), soția lui Grigore Basarab Brâncoveanu (1827-1886) și mama celebrei scriitoare de limbă franceză, Ana de Noailles (1876-1933). Născută la 2 iulie 1847 la Constantinopol și decedată la 16 septembrie 1923 la Paris, Raluca era fiica grecului Constantinos Mousurus, ambasador al Imperiului Otoman în Marea Britanie și Irlanda și a moldovencei Ana Vogoride.
La 26 de ani Raluca Mousurus s-a căsătorit cu Grigore Basarab-Brâncoveanu, fiul cel mare al lui Gheorghe Bibescu, fost domn al Țării Românești (1843-1848) și al primei sale soții, Zoe (născută Brâncoveanu). Căsătoria s-a oficiat la 28 mai 1874, la Londra. Cuplul s-a stabilit în Franța, unde Grigore Basarab-Brâncoveanu (dezamăgit de lipsa de susținere politică a candidaturii tatălui său la alegerile pentru domn din 1859) se „autoexilase” după 1860. Locuind iarna la Paris, iar vara în vila „Bassaraba”de la Amphion-les-Bains (localitate situată pe țărmul lacului Léman din regiunea Savoia), principele „Bassaraba de Brancovan” (cum era cunoscut Grigore în străinătate) și soția sa au devenit figuri bine-cunoscute în cercurile cosmopolite pariziene.
Căsătoria și nașterea copiilor (Mihai Constantin, în 1875, Ana Elisabeta, viitoare contesă de Noailles, în 1876 și Caterina Elena, viitoare contesă de Caraman-Chimay în 1878) nu au distras-o pe Raluca de la marea ei pasiune - muzica. Studiul pianului l-a început în copilărie și l-a continuat și în anii maturității, luând lecții de la cei mai vestiți pianiști ai timpului. Printre profesorii ei s-au numărat Camille O'Meara Dubois (fostă elevă a lui Chopin), Henry Ketten și Ignacy Paderewski (ultimii doi i-au și dedicat compoziții proprii). De origine maghiară, Henry Ketten (1848-1883) se bucura la vremea aceea de mare popularitate în Franța, fiind un prolific compozitor și un apreciat interpret și dirjor.
Fără a aspira să devină o profesionistă, Raluca era o muziciană talentată și anii de studiu au dat roade. Se spunea că a fost invitată să cânte pentru favoritele din haremul sultanului, fiind răsplătită cu o tiară de diamante și un imens șal de cașmir. În Franța își crease o imagine exotică, de prințesă „orientală”, și era cunoscută în lumea mondenă ca gazdă a unor impresionante recepții și serate muzicale la reședințele familiei de la Paris și Amphion-les-Bains. Salonul ei era frecventat de scriitori, poeți și muzicieni consacrați sau aspirând la glorie. Marcel Proust, care se numărase deseori printre invitați, îi admira rochiile de o deosebită eleganță și talentul cu care interpreta bucăți din Chopin și Haydn.
Stema reprodusă pe partitura din 1877, în care este reprezentat un călăreț pe cal în galop, purtând în mâna dreaptă o sabie ridicată, în vârful căreia este înfipt, ca trofeu, un cap de turc, este cea primită de Constantin Brâncoveanu la 19 mai 1688 de la împăratul Leopold I, împreună cu titlul de conte al regatului Ungariei, cu câteva luni înainte de deveni domn al Țării Românești (noiembrie 1688). Stema a fost moștenită de soțul Ralucăi, Grigore de la banul Grigore Brâncoveanu (cca. 1770-1832), ultimul urmaș pe linie bărbătească al domnitorului Constantin Brâncoveanu. Banul era bunicul lui Grigore dinspre mamă și nașul lui de botez și în 1828 a fost desemnat de acesta moștenitor al numelui, titlurilor și averii familiei Brâncoveanu.
Stema lui Constantin Brâncoveanu, împreună cu alte figuri heraldice, a fost inclusă de la mijlocul secolului al XIX-lea în stema principilor Basarab-Brâncoveanu. Așa se explică prezența sa pe partitura serenadei dedicate de Henry Ketten principesei Raluca. Partitura a fost tipărită de celebra editură muzicală Lemoine & Fils din Paris și difuzată la București de magazinul de muzică al lui Constantin Gebauer.

Lista ilustrațiilor (sursă: Biblioteca MMB)

Fig. 1. Fila de titlu a partiturii dedicată prințesei Raluca, soția lui Grigore Basarab-Brâncoveanu, cu stema familiei în frontispiciu (Paris, [1877]).

Fig. 2. Stema conferită de împăratul Leopold I boierului Constantin Brâncoveanu (înainte de a deveni domn al Țării Românești) împreună cu titlul de conte al Ungariei prin diploma din 19 mai 1688 (reproducere după Amédée de Foras, Notice historique et généalogique sur les princes Bassaraba de Brancovan, [Genève], 1889, pl. I)

(Text redactat de Daniela Lupu)

HORA UNIRII

Pentru ca idealul Unirii Principatelor Române să devină realitate, prin alegerea lui Al I. Cuza ca domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859 și al Țării Românești, la 24 ianuarie 1859, intelectualii vremii au luptat să-l facă auzit și cunoscut, atât în țară, cât și în străinătate. Propaganda pentru Unire s-a făcut prin articole publicate în presă, prin scrisori, petiții și memorii adresate guvernelor celor două țări și marilor puteri europene, dar și prin intermediul literaturii, artei și muzicii. Un simbol al marii înfăptuiri de la 1859 este Hora Unirii. Cine sunt autorii versurilor și muzicii, în ce context au fost scrise și care a fost ecoul lor în epocă, vă prezentăm pe scurt în continuare.
Poezia „Hora Unirei” a fost scrisă de Vasile Alecsandri (1821-1890) în anul 1856 în plină campanie unionistă și a fost publicată pentru prima dată la Iași, în revista Steaua Dunării (nr. 31 din 9 iunie) înființată de Mihai Kogălniceanu la 1 octombrie 1855, principalul ziar unionist care apărea în Moldova. Alecsandri i-a cerut lui Alexandru Flechtenmacher, violonist și compozitor, să pună poezia pe muzică. Linia melodică a crescut popularitatea versurilor, care au fost astfel memorate și răspândite mult mai ușor. „Eu am existat pentru neamul românesc numai din ziua când stihurile mele au răsunat sub arcușul lui Flechtenmacher”, spunea cu modestie Alecsandri într-o scrisoare publică adresată Ministerului Instrucțiunii Publice în 1881 (citată de Radu D. Rosetti).
Alexandru Flechtenmacher (1823-1898), fiul juristului sas din Brașov, Christian Flechtenmacher (1785-1842) stabilit în Moldova din 1813, a dovedit de mic talent muzical. După studii la Viena s-a reîntors în țară, devenind colaborator al Teatrului Național din Iași apoi capelmaistru al orchestrei teatrului. A scris cântecele din piesele lui Vasile Alecsandri, Constache Negruzzi, Alecu Russo ș.a. și a compus prima noastră operetă: Baba Hârca (1848), autorul libretului fiind Matei Millo. În 1852 a venit la București, ca să lucreze la Teatrul Național, iar din 1853, până în 1855 a condus orchestra teatrului din Craiova. În 1855, după ce Vasile Alecsandri ca fost numit director al Teatrului Național, a revenit la Iași ca șef al orchestrei, unde va rămâne până în 1857, după care se va reîntoarce la București.
Alexandru Flechtenmacher a compus melodia pentru poezia Hora Unirii a lui Vasile Alecsandri, a învățat pe lăutarii moldoveni și munteni să o cânte și a publicat în 1856 partitura aranjată pentru voce și pian. În această vreme a mai compus Marșul Unirii, Cadrilul Unirii și Cântul Unirii.
La scurtă vreme, Hora Unirii se recita și se cânta cu înflăcărare, devenind un imn al unioniștilor. În 1857 lupta pentru Unire a obținut o victorie importantă prin organizarea Adunărilor ad-hoc la București și Iași. Deputații, aleși din toate clasele sociale, trebuiau să-și exprime dorințele cu privire la viitoarea organizare a Principatelor. Adunarea ad-hoc de la București a votat în unanimitate la 9 octombrie 1857 rezoluția cu privire la Unire, care la punctul 2 prevedea: „Unirea țărilor România (Țara Românească n.n.) și Moldova într-un singur stat și într-un singur guvern”. Vestea a fost primită cu entuziasm de locuitori și sărbătorită în marile orașe. Momentul a fost redat pe pânză de Theodor Aman, în pictura Hora Unirii la Craiova. Aflat la studii la Paris, pictorul s-a întors în toamna anului 1857 în țară și a fost martor ocular al evenimentelor.
În 1857 ecourile Horii Unirii ajunseseră la Paris. Poetul și gazetarul Cezar Bolliac (1813-1881), fost secretar ale guvernului provizoriu la Revoluția de la 1848, a scris ca răspuns la versurile poetului moldovean, poezia intitulată: „Răsunet la Hora Unirei de D(omnul) V. Alecsandri”. Poezia a fost inclusă în volumul său de poezii, Renașterea României, tipărit în 1857 la Paris.
La versurile lui Alecsandri: „Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inima română/ Să-nvârtim hora frăției/ Pe pământul României!/ Iarba rea din holde piară!/Piară dușmănia-n țară!/Între noi să nu mai fie/Decât flori și omenie!”, Bolliac răspunde: „Vin să strângem mână-n mână,/Toți c-o inimă Română,/Și să-ntindem danț prea mare/La unirii-ne serbare!/Piară cei ce ne-n venină!/Trântori, viespe din stupină/Între noi să nu mai fie/Decât frați și-o veselie”
Îndemnul poetului moldovean: „Măi muntene, măi vecine/Vino să te prinzi cu mine/Și la viață cu unire/Și la moarte cu-nfrățire!”, devine la munteanul Bolliac: „Măi bădiță Moldovene,/ Prinde-te cu mine, nene,/Ca să fim într-o unire/Și la viață și-n pieire”
Poezia lui Bolliac nu a făcut față competiției cu cea a bardului de la Mircești și nu a intrat în istorie . Mulțimile s-au prins în „hora mare” la 24 ianuarie 1859, cântând versurile lui Vasile Alecsandri pe muzica lui Alexandru Flechtenmacher.

Surse imagini (Biblioteca MMB)

Coperta partiturii Hora Unirii publicată în 1856 (Rodica Oană-Pop, Alexandru Flechtenmacher, Viața în imagini, București, 1964)
Teodor Aman, Hora Unirii la Craiova, ulei pe pânză, 1857 (din volumul Napoleon al III-lea și Românii, București, 2008)
Cezar Bolliac, Răsunet la Hora Unirei de D(omnul) V. Alecsandri (din volumul Renașterea României, Paris, 1857) .

🔖15 ianuarie Ziua Culturii Naționale
Sărbătorim Ziua Culturii Naționale și ziua de naștere a lui Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850), citind și recitind din poeziile sale.
Poezia La Steaua a fost publicată pentru prima dată în revista Convorbiri literare, XX, nr. 5 din 1 decembrie 1886, cu trei ani înainte de moarte (15 iunie 1889).

🔖La steaua care-a răsărit
E-o cale atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminei să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, și nu e.

Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmărește încă.


Numeroși cercetători au căutat să identifice sursa de inspirație a acestei poezii. Titu Maiorescu presupunea că ideea imaginii stelei care dăinuie și după ce astrul a pierit a fost preluată de Eminescu din conferința sa intitulată „Despre hipnotism”, pe care o ținuse la Ateneu pe 11 aprilie 1882 (publicată apoi în foiletonul României Libere din 20 aprilie 1882). Garabet Ibrăileanu o considera o „transfigurare” minunată a poeziei Der Stern a scriitorului german Gottfried Keller. În realitate, motivul stelei a cărei strălucire dăinuie mult timp după ce-a murit s-a dovedit a fi o temă comună liricii europene din secolul al XIX-lea, dar modul în care a redat-o poetul este original și admirabil.

Cercetătorii manuscriselor lui Eminescu au pus în evidență faptul că, până la textul definitiv din 1886, poetul a redactat foarte multe variante. Primele versuri pe această temă datează din 1878-1879, iar versiunile premergătoare formei finale datează din anii 1882-1883. În ultimii ani ai vieții, poetul a arătat un mare interes pentru științe, existând manuscrise întregi din anii 1881-1883 cu extrase și note de lectură despre diferite subiecte din domeniu fizicii, științelor naturale, fiziologiei ș.a.. În aceste manuscrise se găsesc și cele mai multe dintre versiunile premergătoare ale poeziei La steaua.
La data apariției poeziei, Mihai Eminescu era grav bolnav și urma un tratament empiric la „bolnița” mănăstirii Neamțului (9 noiembrie 1886-10 aprilie 1887).

Surse imagini:
Mihai Eminescu, fotografie din anii 1884-1885 (din albumul Mihai Eminescu. Vreme trece, vreme vine..., Iași, s.a.)
Pagina din Convorbiri literare, anul XX (1886), nr. 9/1 decembrie în care a apărut pentru prima dată poezia La steaua

🔖Bibliografie:
M. Eminescu. Opere. Ediție critică îngrijită de Perpessicius, vol. III: Poezii tipărite în timpul vieții, București, 1944.
M. Eminescu, Opere alese. Ediție îngrijită de Perpessicius, vol. I, București, 1964.

Muzeul Municipiului București vă urează Sărbători fericite, multă sănătate și zile minunate alături de cei dragi! 🎄✨

🔖Cărticele de colinde pentru copii
Am plecat să colindăm, Domn, domn să-nălțăm !

După 1900, în marile orașe semnificația sacră a colindatului începuse să se piardă. În casele protipendadei se cânta de Crăciun „O, Tannenbaum...” iar la ferestrele din mahalale se auzeau deseori, în loc de colinde, cântece nepotrivite cu sărbătoarea Nașterii Domnului, romanțe, canțonete sau improvizații precum: „Frunză verde portocală, Noi suntem copii de școală...”.
Obiceiul colindatului se păstra însă neschimbat în lumea satelor și intelectualii vremii au desfășurat ample campanii de culegere a colindelor din diferite regiuni ale țării, în vederea cercetării și publicării lor. Valoarea literară a colindelor fusese relevată de culegerile de folclor (precum cea a lui G. Dem. Theodorescu), dar liniile lor melodice erau puțin cunoscute. Compozitori, profesori de muzică, dirijori au prelucrat, armonizat și transpus în notație muzicală occidentală colinde populare pentru corurile școlare și societățile corale. Învățate în școală și la biserică, vechile colinde, înveșmântate în straie noi, au reintrat în atmosfera sărbătoririi Crăciunului din marile orașe. Ca să le înlesnească răspândirea, au fost tipărite culegeri de colinde în format mic, „de buzunar”.
Una din primele publicații de acest gen a apărut în decembrie 1924 și se datorează profesorului, dirijorului și compozitorului Gheorghe Cucu (11 februarie 1882-24 august 1932), unul din clasicii muzicii corale românești. Intitulată 12 colinde populare, broșura a fost editată cu fondurile Primăriei Capitalei. Ea reprezintă totodată și prima lucrare publicată a lui Gheorghe Cucu, care la vremea aceea era profesor la Conservatorul de muzică, la Seminarul Nifon și dirijor al Corului Mitropoliei din București.
Cele 12 colinde erau destinate „școlarilor mici”. Ele au fost selectate de Gheorghe Cucu dintr-un lot de 175 de colinde culese de la elevii săi de la Seminarul teologic. Ele proveneau din județele Munteniei, cu deosebire din Ilfov, Dâmbovița, Muscel, Argeș, Prahova și Ialomița. În prefață, mitropolitul primat Miron Cristea (ales în februarie 1925 primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române) laudă inițiativa lui Gheorghe Cucu de a readuce în atenția contemporanilor aceste comori ale creației populare românești: „Între vechile datini și obiceiuri păgâne, păstrate în viața poporului nostru și introduse chiar în șirul datinilor noastre creștinești, sunt și COLINDELE. Ele – ca și doinele și alte cântece – s-au contopit cu sufletul poporului, încât formează o adevărată comoară a productelor lui sufletești. De aceea merită lăudă cei ce le colectează, cei ce le prind și fixează pe note, fără a schimba originalitatea lor, ca astfel să le poată învăța și practica și pătura noastră de intelectuali, care trebuie să trăiască aceiași viață sufletească, ca și poporul, cultivând tot ce se află bun și frumos la el”.
Profesorul Cucu a aranjat cu măiestrie versurile și melodiile colindelor, astfel încât să fie învățate ușor și cu plăcere de copii. Din cele 12 colinde cuprinse în broșură, majoritatea se cântau la Crăciun (Ia sculați boerii mari...; Astă seară-i seară mare; În orașul Betleem. Colind de Crăciun; Am plecat să colindăm; Noi umblăm și colindăm. Colind de Crăciun; Sus boeri nu mai dormiți; Cetilună, cetioară; Iată lumea că-nflorește; La un colț de grădiniță; În vârful la nouă meri), una în ajunul Anului Nou (Plugușorul), alta în prima zi a anului, când este sărbătorit Sf. Vasile cel Mare (Cântă cucu-n colivie).
Conform biografului lui Gheorghe Cucu, Niculae Parocescu: „Toată această primă serie de colinde, precum și cele care au urmat erau alese și scrise exclusiv pentru copii (...). În școli toată luna decembrie, pe străzi și ulițe în nopțile colindatului în toată țara, cele douăsprezece micuțe capodopere sunau triumfător, exploziv, ca o primăvară timpurie” (Compozitorul Gheorghe Cucu, București, 1967, p. 64).
O nouă ediție, adaugită, a apărut în decembrie 1932, la scurtă vreme după moartea lui Gheorghe Cucu, sub îngrijirea lui Eugen Bărbulescu, preot la biserica ”Sf. Silvestru” și profesor la Colegiul Național „Sf. Sava” din București, care arată că: „În urma publicației primei colecțiuni de colinde și a răspândirii ei, mai ales printre școlărimea mahalalelor noastre, am avut bucuria, cm – în locul cântecelor de odinioară, la asemenea prilejuri, ca: «A ruginit frunza din vii, Și rândunelele au plecat» ori «Foaie verde aluniță, Noi suntem copii de țâță, Foaie verde portocală, Noi suntem copii de școală» etc., ori alte canțonete de importație străină, - să aud cm se cântă, mai peste tot, prea frumoase colinde cu cuprins religios, potrivit sărbătorii, încât îți desfată sufletul ascultându-le de după perdea. Este acesta un seceriș bogat, în urma semănăturii colindelor lui Cucu de acum 8-9 ani”.
O parte din aceste colinde pentru copii au fost recompuse și dezvoltate de Gheorghe Cucu pentru corurile bisericești și corurile de adulți, în special pentru marea Societate corală „Carmen”, fondată în 1901 de profesorul său, compozitorul Dimitrie Georgescu-Kiriac (1866-1928). Colindele culese de Gheorghe Cucu în anii 1924-1927 de la elevii Seminarului Nifon au fost apoi reunite și publicate în 1936 sub îngrijirea lui Constantin Brăiloiu (1893-1958), în colecția Arhiva de folclor (volumul VI).
Prelucrările de colinde pentru corurile de copii reprezintă o parte semnificativă a operei lui Gheorghe Cucu, care mai cuprinde compoziții corale cu mare valoare artistică pe teme folclorice și liturgice (în stil psaltic).

Sursă ilustrații (Biblioteca MMB)
1. Colind din broșura: 12 Colinde populare culese și armonizate de Gheorghe Cucu, București, [1924]
2. Pagina de titlu a broșurii editate în 1924
3. Pagina de titlu a broșurii: Colinde populare culese și armonizate de Gheorghe Cucu, București, [1932])

🎄📖Daniela Lupu, șef Serviciu Documentare, Bibliotecă, Arhivă

🌺O eroină a României mari: Ecaterina Teodoroiu

La ora 11 din ziua de 11 noiembrie 1918, prin semnarea tratatului de armistițiu între puterile Antantei și Germania la Compiègne (Franța), s-a încheiat simbolic Primul Război Mondial declanșat la 28 iulie 1914. 11 noiembrie este sărbătorită în România ca Ziua Veteranilor, dar este și o zi (Ziua armistițiului) în care se comemorează soldații căzuți pe câmpul de luptă în Primul Război Mondial.

Unul dintre aceștia a fost Ecaterina Teodoroiu (pe nume de botez Cătălina Toderoiu). Născută la 14 ianuarie 1894 în comuna Vădeni, jud. Gorj (azi încorporată în Târgu Jiu), Cătălina a fost unul din cei opt copii ai lui Vasile și Elena Toderoiu. După studii la Școala româno-germană din Târgu Jiu, absolvită în 1909, s-a înscris în 1913 în Asociația cercetașilor din România, apoi în 1915 a absolvit Școala de moașe din București. După intrarea României în război (27-28 august 1916), ca cercetașă s-a alăturat Crucii Roșii, lucrând ca infirmieră pentru îngrijirea răniților la spitalul din Târgu Jiu. În noiembrie 1916 s-a înrolat în armată ca soldat voluntar, fiind inclusă în Regimentul 18 infanterie. Luată prizonieră de trupele germane, a reușit să evadeze, apoi în timpul luptelor de la Jiu și Filiași a fost rănită la ambele picioare, fiind evacuată la București, apoi la spitalul „Regele Ferdinand” din Iași. În martie 1917 a fost decorată de regele Ferdinand cu „Virtutea militară” și avansată la gradul de sublocotenent onorific. După externare, în ianuarie 1917 s-a întors la regimentul său. Deși superiorii au îndemnat-o să-și desfășoare activitatea la spitalul mobil, Ecaterina a refuzat: „Țin cu orice preț să iau parte la lupte”.

Plecarea pe front a avut loc la 4 august 1917. Conform relatării colonelului Pompoiu, Ecaterina Teodoroiu era îmbrăcată „ofițerește” și avea asupra sa arma, ranița, cartușiera cu 160 de cartușe, 5 gr***de și un sac de pesmeți în care erau tot cartușe („hrană pentru nemți”, spunea ea). Toate marșurile le-a executat pe jos, dând exemplu de rezistență soldaților, cu toate că drumul era accidentat și plin de noroi, adesea până la genunchi.

Ecaterina Teodoroiu a fost împușcată în inimă, în timpul luptelor de pe Dealul Secului (lângă Panciu, jud. Vrancea) în noaptea de 22-23 august 1917, la sfârșitul bătăliei de la Mărășești. Cele două gloanțe trase de inamic au ucis-o pe loc. Avea 23 de ani. Martorii oculari au spus că ultimele ei cuvinte au fost: „Înainte băieți, înainte, nu vedeți că sunt între voi ?”

După încheierea războiului, Ecaterina Teodoroiu a fost considerată o eroină a României Mari, fiind numită „Eroina de la Jiu” și „Jeana d’Arc a României. Una din primele sale evocări se găsește în broșura „Jiu, Oituz și Mărășești. Eroii neamului. Poezii patriotice-naționale” compuse de I. Telegărescu, publicată la București în 1922. Volumul a fost dedicat reginei Maria și regelui Ferdinand cu ocazia încoronării de la Alba Iulia.

„Aceia care te-au văzut în primele tranșee
Luptând mereu cu arma-n mână pe tine ca femee,
Ți-au admirat a ta bravură și-al tău curaj sublim...
Întreaga Nație Română cu tine ne fălim...”

Bibliografie:
Cătălin Fudulu, Ecaterina Teodoroiu (1894-1917) (mausoleedinromania.ro)
Ion Mocioi, Ecaterina Teodoroiu, Craiova, 1981

Surse imagini (Biblioteca MMB):
I. Telegărescu, Jiu, Oituz și Mărășești. Eroii neamului. Poezii patriotice-naționale”, București, 1922

Alexandru Papiu-Ilarian – Personalitate marcantă a secolului al XIX-lea

Alexandru Papiu-Ilarian s-a născut pe 27 septembrie 1827 la Bezded, județul Sălaj și a încetat din viață pe 23 octombrie 1877 la Sibiu. Personalitate a secolului al XIX-lea, Papiu-Ilarian este cunoscut ca istoric, jurist, filolog, ministru, unul din principalii organizatori ai revoluției de la 1848 și membru titular al Academiei Române din anul 1868.

Numele Papiu-Ilarian provine din latinizarea numelui tatălui său, preotul Ioan Bucur Pop, originar din Budiu de Câmpie, azi Papiu Ilarian, județul Mureș. Tatăl lui își va sacrifica viața în Revoluția de la 1848. De asemenea, acesta a fost unul dintre propagatorii fervenți ai ideilor naționale profesate de viitorul ideolog, om de cultură și savant Alexandru Papiu-Ilarian.

În ceea ce privește studiile lui Alexandru Papiu-Ilarian, pe cele primare le-a făcut la Budiu, iar din toamna anului 1832 a urmat cursurile Colegiului Reformat din Târgu Mureș. În perioada 1843-1844 a învățat la liceul din Blaj, unde l-a avut ca profesor pe Simion Bărnuțiu. După aceea, s-a mutat la liceul catolic al piariștilor din Cluj, unde a terminat cursul de filosofie și a frecventat între anii 1845-1847 un curs de științe juridice. Tot aici, la Liceul Academic Piarist din Cluj și-a luat supranumele latinizat de Ilarian, traducerea numelui Bucur.

„Alături de mulți tineri din generația sa, participă deosebit de activ la evenimentele revoluționare ale anilor 1847-1848, fiind unul din tribunii revoluției. Împreună cu S. Bărnuțiu, A. T. Laurian, T. Cipariu și Avram Iancu, el s-a aflat în fruntea luptelor pentru revendicări naționale și sociale.” Alexandru Papiu-Ilarian a fost unul dintre organizatorii și conducătorii Revoluției Române de la 1848 din Transilvania. A participat la Adunarea Națională de la Blaj din aprilie-mai 1848. Astfel că, Alexandru Papiu-Ilarian este unul dintre ideologii transilvăneni ai Revoluției de la 1848. Iar în ansamblul gândirii pașoptiste unitare, opera sa întregește problemele specifice ale mersului revoluției în Transilvania, a cărei trăsătură de bază era impunerea națiunii române ca prezență politică regentă într-o provincie aflată sub dominație străină. Anii 1843-1852 constituie perioada formării ideologiei sale pașoptiste și a elaborării „Istoriei românilor din Dacia Superioară”, cu trimitere la izvoarele consultate.

În 1850 Alexandru Papiu-Ilarian se înscrie la Facultatea de drept a Universității din Viena, își continuă studiile la Padova și obține în 1854 titlul de doctor în drept. Între anii 1855-1858 a ocupat o catedră la Facultatea Juridică din Iași, unde a predat dreptul uman, dreptul penal și a inaugurat cursul de „Statistică generală a Europei”. Iar între anii 1860-1868 deține înalte funcții juridice la Iași și la București, participând la reformele domnitorului Alexandru Ioan Cuza. În anul 1868 devine membru al Societății Academice Române, alături de Mihail Kogălniceanu și George Sion, fiind primul academician care a rostit un discurs de recepție în ședința Academiei din 14 septembrie 1869, expunând rezultatele unor cercetări istorico-literare: „Viața, operele și ideile lui Georgiu Șincai din Șinca”, o dare de seamă asupra manuscriselor lui I. Budai-Deleanu. Totodată, înființează și conduce la București societatea „Transilvania” între anii 1867-1874, destinată unor acțiuni culturale.
De altfel, Alexandru Papiu-Ilarian a fost primul român transilvănean care a intrat într-un guvern de la București, în perioada octombrie 1863 - ianuarie 1864 a fost ministru de justiție în guvernul Kogălniceanu, legându-și numele de o reformă importantă: secularizarea averilor mănăstirești.

Alexandru Papiu-Ilarian a fost adeptul ideilor iluministe și îl preocupa formarea unei puternice conștiințe naționale, redactând, împreună cu alți colegi, un periodic difuzat manuscris „Ziorile pentru minte și inimă” în perioada 1845-1846. Preocupările lui istorice se concretizează și prin publicarea celor trei volume ale colecției „Tezaur de monumente istorice pentru România” în anii 1862-1864.

Ca membru al Baroului de avocați din București, Alexandru Papiu-Ilarian a pledat în numeroase procese, iar cel mai răsunător în epocă a fost cel din anul 1873 când a susținut cauza lucrătorilor bivolari din Giurgiu.

În aceste contexte, redate aici, ne amintim de Alexandru Papiu-Ilarian, această personalitate marcantă a secolului al XIX-lea. ,,Strîns legate de activitatea politică și istorică sînt studiile sale de drept istoric național, precum și scrierile juridice, care au contribuit la modernizarea legislației și vieții administrative românești.”

Ilustrații (sursă: Biblioteca Muzeului Municipiului București)

1. Portret Alexandru Papiu-Ilarian (27 septembrie 1827 - 23 octombrie 1877)
2. Pagina de titlu: Les roumains des etats autrichiens, A. Papiu Ilarian, București, 1861
3., 4. și 5. Paginile de titlu: Tesauru de monumente istorice pentru România, vol. I, II, III, A. Papiu Ilarian, București, 1862, 1863, 1864
6. Pagina de titlu: Viața, operele și ideile lui Georgiu Șincai din Șinca, A. Papiu Ilarian, București, 1869

(🔖📖Text redactat de Simona Barlaboi, Biblioteca Muzeului Municipiului București)