Partidul NAȚIUNE OAMENI ÎMPREUNĂ, Calea Mănăștur, Nr. 21, Cluj-Napoca (2026)

29/10/2026

𝐅𝐞𝐫𝐦𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐟𝐚𝐭̦𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐟𝐚𝐩𝐭𝐚̆, 𝐢̂𝐧𝐬𝐚̆ 𝐩𝐫𝐞𝐜𝐢𝐳𝐢𝐞 𝐟𝐚𝐭̦𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐩𝐫𝐨𝐛𝐞.

În data de 14 septembrie, un incendiu a afectat o hală din apropierea societății CARFIL SA, în localitatea Brașov. Este important să facem o distincție, anume că hala incendiată nu este fabrica de armament, iar confuzia dintre cele două nu trebuie lăsată să circule.

Zilele trecute, la 26 octombrie, SRI a anunțat o rețea de sabotaj pe care o atribuie unei coordonări din Rusia. Potrivit informațiilor atribuite DIICOT, sunt cercetați doi cetățeni din Belarus și un cetățean ucrainean, pentru tentativă la acte de diversiune, cu mandate europene de arestare, doi inculpați fiind arestați în Germania, al treilea fiind localizat în Polonia.

La 27 octombrie, MAE l-a convocat pe ambasadorul Federației Ruse și i-a transmis un protest ferm, afirmând că responsabilitatea părții ruse este dovedită de probele acumulate. Ambasada a respins acuzația și a spus că nu i-au fost prezentate dovezi.

Acestea sunt faptele. În acest moment, acestea sunt informațiile la care avem acces. Strict în raport cu ele, nu cu percepțiile care circulă și nici cu diverse opinii, dacă ne propunem un minim exercițiu de obiectivitate, suntem încă departe de a putea extrage concluziile finale.

Dincolo de zgomot și dincolo de impulsuri, generate uneori de convingeri, alteori de tentația de a lua poziție înaintea probelor administrate, vocabularul din aceste zile nu mai este doar o chestiune de stil. Cele enumerate mai sus rămân măsuri procesuale, nu condamnări.

În speță, deși cetățeniile anunțate nu sunt ruse, totuși SRI descrie laconic o rețea de sabotaj pe care o atribuie unei coordonări din Rusia.

Implicațiile potențiale imense, mai ales în acest context sensibil, ne obligă la rigoare. A ne inflama, cu atât mai mult la nivel oficial, înainte ca ancheta să fi arătat lanțul dintre executanți și comanditari, înseamnă a trata ca închisă o întrebare pe care dosarul nu a închis-o încă.

Vom fi în acord, sper, că cetățenia executanților nu dovedește și nici nu infirmă, pe de altă parte, identitatea comanditarului.

Un cetățean ucrainean sau din Belarus poate lucra, în principiu, pentru un actor din Rusia, însă „𝐜𝐨𝐨𝐫𝐝𝐨𝐧𝐚𝐭 𝐝𝐢𝐧 𝐑𝐮𝐬𝐢𝐚”, „𝐨𝐫𝐝𝐨𝐧𝐚𝐭 𝐝𝐞 𝐬𝐭𝐚𝐭𝐮𝐥 𝐫𝐮𝐬” 𝐬̦𝐢 „𝐞𝐱𝐞𝐜𝐮𝐭𝐚𝐭 𝐝𝐞 𝐜𝐞𝐭𝐚̆𝐭̦𝐞𝐧𝐢 𝐝𝐢𝐧 𝐬𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐞𝐱-𝐬𝐨𝐯𝐢𝐞𝐭𝐢𝐜𝐞” 𝐫𝐚̆𝐦𝐚̂𝐧 𝐭𝐫𝐞𝐢 𝐚𝐟𝐢𝐫𝐦𝐚𝐭̦𝐢𝐢 𝐝𝐢𝐟𝐞𝐫𝐢𝐭𝐞, 𝐢𝐚𝐫 𝐚 𝐥𝐞 𝐭̦𝐢𝐧𝐞 𝐢̂𝐧 𝐫𝐞𝐠𝐢𝐬𝐭𝐫𝐞 𝐬𝐞𝐩𝐚𝐫𝐚𝐭𝐞 nu este o favoare făcută cuiva sau unei entități statale, ci, dacă vreți, 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐝𝐢𝐭̦𝐢𝐚 𝐞𝐬𝐞𝐧𝐭̦𝐢𝐚𝐥𝐚̆ 𝐚 𝐮𝐧𝐞𝐢 𝐚𝐜𝐮𝐳𝐚𝐭̦𝐢𝐢 𝐟𝐨𝐫𝐦𝐮𝐥𝐚𝐭𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐬𝐮𝐬𝐭̦𝐢𝐧𝐮𝐭𝐚̆ 𝐢̂𝐧 𝐦𝐨𝐝 𝐜𝐫𝐞𝐝𝐢𝐛𝐢𝐥.

Autoritățile afirmă că au un probatoriu, iar procedurile judiciare arată că acuzația a depășit nivelul unei simple declarații politice. Probele decisive pentru atribuirea către statul rus nu sunt însă expuse public într-o formă pe care să o putem verifica independent, drept care consider că, la momentul la care ne regăsim, nu ar fi corectă nici afirmația „nu există nicio dovadă”, nici cea din care ar rezulta că „totul este demonstrat”.

Exact între aceste două formule comode, dar potențial viciate de patos, putem identifica spațiul în care o acuzație serioasă încă subzistă.

Se naște, în acest fel, întrebarea dacă reacția de la nivel oficial nu a fost prea energică în raport cu ceea ce putem verifica.

Convocarea ambasadorului este, prin ea însăși, un instrument diplomatic legitim. Un stat care se consideră vizat are dreptul să cheme reprezentantul celuilalt stat și să ceară explicații. Faptul că gestul este vizibil nu îl face excesiv, de la sine.

Treapta discutabilă este protestul care o însoțește. La 27 octombrie, MAE nu s-a oprit la chemarea ambasadorului. A declarat responsabilitatea părții ruse „dovedită de probele acumulate”, or, aici atribuirea iese din registrul anchetei și intră în registrul relației dintre state, înainte ca publicul să poată verifica lanțul dintre executanți, coordonatori și statul rus.

Nu scriu că probele nu există. Scriu însă că nu ne-au fost arătate într-o formă pe care să o putem verifica independent, iar o responsabilitate declarată dovedită cere exact acest lanț, nu doar afirmarea lui.

Mai mult, aceeași convocare a angajat discuții și cu privire la atacurile asupra navelor comerciale din Marea Neagră, însă temele sunt diferite și se impune să fie tratate diferențiat, nu amalgamate în același protest.

A treia treaptă este, la acest moment, cel puțin în accepțiunea mea, excesivă.

În spațiul public s-au distins voci care cer expulzarea unor diplomați ruși sau chiar a ambasadorului, sub formula „NON GRATA!”.

Nici de această dată nu scriu că expulzarea nu ar fi un instrument legitim al statului. Scriu însă că nu ar fi simetrică nici măcar cu protestul deja transmis. Un protest poate fi retras, ulterior, la fel de clar cm a fost făcut. O expulzare dispusă pe baza unei atribuiri infirmate ulterior nu poate fi anulată la fel de simplu ca un protest.

A cumpăni înaintea unor decizii radicale nu este un semn de ezitare și nu este slăbiciune. Este condiția ca fermitatea, atunci când probele vin în susținere, să rămână credibilă.

Avem deja precedente, inclusiv în plan internațional, de natură să ne îndemne la circumspecție, nu de a ne alinia unor evoluții generate de febra momentului.

Revenind asupra unor exemple la care am făcut recurs și în trecut, reamintesc aceea că și după exploziile de la conductele Nord Stream, din septembrie 2022, Rusia a fost principalul suspect în spațiul public occidental, însă, ulterior, ancheta germană a mers într-o altă direcție și a ajuns la un fost ofițer ucrainean, judecat la Hamburg. Acesta neagă, de asemenea, Kievul neagă implicarea statului, dar procesul este departe de a se fi încheiat. Ce trebuie să reținem este că acuzația inițială nu s-a dovedit „falsă” printr-un verdict, dar a rămas neconfirmată.

La Przewodów, în noiembrie 2022, un proiectil care a ucis doi oameni pe teritoriul NATO a fost indicat inițial ca fiind rusesc. A doua zi, autoritățile poloneze și NATO au spus că provenea, cel mai probabil, din apărarea antiaeriană ucraineană.

În ambele cazuri, graba a costat mai mult decât așteptarea. Dacă în astfel de momente alegem să cântărim reacțiile și să nu facem pași greu de întors înainte ca lanțul să poată fi verificat, putem evita o postură din care retragerea costă mai mult decât afirmația și putem evita tranziții pe care apoi nu le mai controlăm.

Inclusiv prim-ministrul bulgar Rumen Radev a vorbit în urmă cu două zile, în marja Forumului Economic de la Sofia, despre Marea Neagră, afirmând că a fost singurul premier dintre cele trei state NATO de la Marea Neagră care l-a convocat pe ambasadorul Rusiei și și-a exprimat clar poziția. A adăugat, însă, că atunci “când acuz, trebuie să am dovezi clare înainte de acuzație; nu pot face asta pe baza unor sloganuri.”

Pentru a elimina orice potențial de confuzie: dacă implicarea statului rus este confirmată, în afara oricărui dubiu, ea trebuie condamnată fără echivoc, cu mențiunea că orice reacție va fi calibrată proporțional.

Cum vom proceda însă în situația în care ancheta ar demonstra că statul rus nu a fost implicat? Nu găsiți că într-o atare situație s-ar impune să procedăm simetric și să retragem atribuirea, inclusiv protestul transmis ambasadorului?

Independent de cele mai sus expuse, pe de altă parte, retragerea, în cazul în care s-ar impune, nu ar însemna că incidentul ar dispărea. Incendiul rămâne o faptă gravă, executanții trebuie judecați, protecția obiectivelor trebuie verificată și întărită, iar oamenii și firmele afectate trebuie sprijiniți.

Poate că întrebarea adevărată, alături de „cine a pus focul?”, este cât de repede suntem dispuși să închidem, în fața publicului, un dosar al cărui lanț nu ne-a fost încă arătat.

În fața unei amenințări, fermitatea este firească.

Precipitarea, însă, poate trece drept fermitate — de aceea e important să nu le confundăm: o acuzație formulată înaintea probelor poate fi o eroare. Eroarea nu anulează amenințarea, la fel cm o atribuire greșită nu șterge fapta.

Ceea ce poate costa credibilitatea unui stat nu este fermitatea, ci fermitatea fără probe.

Iar credibilitatea nu se măsoară în graba de a acuza, nici în insistența asupra aceleiași acuzații, ci în rigoarea cu care își susține acuzațiile.

27/10/2026

𝐅𝐫𝐚𝐜𝐭𝐮𝐫𝐚 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐫𝐚𝐜𝐭𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐬𝐨𝐜𝐢𝐚𝐥!

Avem cu toții de gestionat această realitate cruntă: „elitele” politice și implicit piața au neglijat adesea nevoile reale ale cetățeanului, în timp ce mecanismele democratice întârzie să livreze răspunsuri funcționale.

În 𝐶𝑜𝑛𝑡𝑟𝑎𝑐𝑡𝑢𝑙 𝑠𝑜𝑐𝑖𝑎𝑙, Jean-Jacques Rousseau a formulat un adevăr incomod, am putea concluziona, aproape pentru orice formă de guvernare: ordinea politică nu este un dat al naturii, ci o convenție.

Oamenii acceptă legile, autoritatea comună și constrângerile vieții în cetate, cu condiția tacită, dar fundamentală, ca libertatea și munca lor să fie protejate, iar regulile ’jocului’ să rămână, într-o bună măsură, echitabile pentru toți, nu doar avantajoase pentru clasele privilegiate.

Poate de aceea Rousseau avertiza cu luciditate că nicio comunitate nu poate rămâne stabilă dacă „𝑢𝑛𝑖𝑖 𝑐𝑒𝑡𝑎̆𝑡̦𝑒𝑛𝑖 𝑠𝑢𝑛𝑡 𝑎𝑡𝑎̂𝑡 𝑑𝑒 𝑏𝑜𝑔𝑎𝑡̦𝑖 𝑖̂𝑛𝑐𝑎̂𝑡 𝑖̂𝑖 𝑝𝑜𝑡 𝑐𝑢𝑚𝑝𝑎̆𝑟𝑎 𝑝𝑒 𝑎𝑙𝑡̦𝑖𝑖, 𝑖𝑎𝑟 𝑐𝑒𝑖𝑙𝑎𝑙𝑡̦𝑖 𝑎𝑡𝑎̂𝑡 𝑑𝑒 𝑠𝑎̆𝑟𝑎𝑐𝑖 𝑖̂𝑛𝑐𝑎̂𝑡 𝑠𝑢𝑛𝑡 𝑠𝑖𝑙𝑖𝑡̦𝑖 𝑠𝑎̆ 𝑠𝑒 𝑣𝑎̂𝑛𝑑𝑎̆”.

Timp de mai multe decenii după cel de-al Doilea Război Mondial, civilizația occidentală a funcționat pe baza unui armistițiu inteligent între două forțe de natură diferită: 𝐜𝐚𝐩𝐢𝐭𝐚𝐥𝐢𝐬𝐦𝐮𝐥, capabil să genereze bogăție și inovație, și 𝐝𝐞𝐦𝐨𝐜𝐫𝐚𝐭̦𝐢𝐚, capabilă să tempereze excesele pieței, să ofere legitimitate prin vot și să redistribuie șanse prin educație, sănătate și servicii publice.

A fost formula prin care milioanelor de oameni obișnuiți li s-a garantat că, prin muncă cinstită și școală serioasă, viața copiilor lor va fi mai sigură și mai prosperă decât a părinților.

În alte cuvinte, celor care, fie și temporar, părea că au pierdut cursa, le rămânea totuși o cale de a schimba regulile, fără a da foc întregului sistem. Cu toate că inegalitățile nu dispăreau, scădeau suficient încât cei mulți să accepte în continuare ’jocul’.

Astăzi, tocmai această punte de legătură pare fisurată.

În țări precum Italia, Franța și Belgia privim cu stupoare la imagini înfățișând copii de cincisprezece ani în fața scuturilor, clădiri în flăcări, vitrine sparte, acte de vandalism, forțe de ordine și chiar soldați pe străzi.

Asistăm tot mai mult la trecerea de la un capitalism al producției și al valorii adăugate la o economie dominată de „monopoluri de platformă”, active speculative și randamente financiare deconectate de economia reală.

În acest climat, așa cm a arătat criza din 2008, activele se concentrează, iar riscurile se socializează pe seama contribuabililor.

𝐌𝐚𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐠𝐫𝐞𝐬̦𝐞𝐥𝐢 𝐝𝐞 𝐜𝐚𝐥𝐜𝐮𝐥 𝐚𝐥𝐞 𝐝𝐞𝐜𝐢𝐝𝐞𝐧𝐭̦𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐞𝐜𝐨𝐧𝐨𝐦𝐢𝐜𝐢 𝐬̦𝐢 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜𝐢 𝐚𝐣𝐮𝐧𝐠 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐝𝐞𝐜𝐨𝐧𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐢𝐧𝐯𝐚𝐫𝐢𝐚𝐛𝐢𝐥 𝐝𝐞 𝐜𝐞𝐢 𝐚𝐟𝐥𝐚𝐭̦𝐢 𝐥𝐚 𝐛𝐚𝐳𝐚 𝐬𝐨𝐜𝐢𝐞𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐢,

𝐢𝐚𝐫 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐞𝐜𝐢𝐧𝐭̦𝐞𝐥𝐞 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭𝐞𝐢 𝐫𝐮𝐩𝐭𝐮𝐫𝐢 𝐥𝐞 𝐫𝐞𝐬𝐢𝐦𝐭𝐞 𝐜𝐞𝐥 𝐦𝐚𝐢 𝐚𝐜𝐮𝐭 𝐠𝐞𝐧𝐞𝐫𝐚𝐭̦𝐢𝐚 𝐭𝐚̂𝐧𝐚̆𝐫𝐚̆.

Când un absolvent constată că un salariu complet nu mai acoperă costul unei locuințe modeste,

că diplomele nu mai sunt garanția unei mobilități sociale ascendente

și că noile valuri tehnologice, în frunte cu inteligența artificială, riscă să precarizeze sau să elimine chiar treptele de intrare pe piața muncii,

promisiunea clasică încetează să mai funcționeze.

Apare astfel riscul ca o parte semnificativă a societății să se simtă nu doar dezavantajată, ci chiar 𝑖𝑛𝑢𝑡𝑖𝑙𝑎̆ în logica noilor mecanisme economice.

Un om (care se simte) lipsit de perspectiva unui viitor predictibil va găsi tot mai puține motive să respecte arhitectura trecutului.

Iar aici se produce alunecarea periculoasă semnalată de analiștii capitalismului democratic contemporan, de la Martin Wolf până la comentatorii avizați din spațiul nostru public: 𝐟𝐫𝐮𝐬𝐭𝐫𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐦𝐚𝐭𝐞𝐫𝐢𝐚𝐥𝐚̆ 𝐥𝐞𝐠𝐢𝐭𝐢𝐦𝐚̆ 𝐬𝐞 𝐭𝐫𝐚𝐧𝐬𝐟𝐨𝐫𝐦𝐚̆ 𝐫𝐚𝐩𝐢𝐝 𝐢̂𝐧 𝐨𝐬𝐭𝐢𝐥𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜𝐚̆.

Când instituțiile democratice par incapabile să (mai) ofere soluții practice pentru viața de zi cu zi — de la accesul la locuințe până la predictibilitatea veniturilor — spațiul public este colonizat fie de promisiuni identitare radicale, fie de iluzia că un conducător autoritar, descătușat de frânele parlamentare, ar putea tranșa peste noapte ceea ce administrația n-a reușit în decenii.

Pentru România, această cumpănă este dublată de o realitate demografică fragilă. Dacă în marile metropole din vest nemulțumirea se manifestă uneori prin tensiuni de stradă, în societatea noastră răspunsul tăcut a fost de prea multe ori plecarea sau retragerea completă din viața civică.

Zeci de mii de tineri români se găsesc astăzi în afara școlii și a pieței muncii, iar sondajele indică o neîncredere profundă în partide și instituții. În fața acestei crize de perspectivă, discursurile sterile despre „răbdare” sau etichetările moralizatoare nu fac decât să adâncească ruptura.

Dincolo de cuvinte pretențioase, de propuneri sterile, avem nevoie de oameni politici care să înțeleagă momentul și să asume câteva direcții clare:

𝟏. 𝐀𝐬𝐜𝐮𝐥𝐭𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐫𝐞𝐯𝐞𝐧𝐝𝐢𝐜𝐚̆𝐫𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐥𝐞𝐠𝐢𝐭𝐢𝐦𝐞: abordarea deschisă a costului vieții și a disparităților regionale, înainte ca acestea să fie confiscate de demagogie;
𝟐. 𝐑𝐞𝐠𝐮𝐥𝐢 𝐞𝐜𝐨𝐧𝐨𝐦𝐢𝐜𝐞 𝐜𝐨𝐫𝐞𝐜𝐭𝐞: o piață care recompensează antreprenoriatul autentic și valoarea adăugată, limitând privilegiile de grup și clientelismul;
𝟑. 𝐑𝐞𝐟𝐨𝐫𝐦𝐚 𝐫𝐞𝐚𝐥𝐚̆ 𝐚 𝐬𝐭𝐚𝐭𝐮𝐥𝐮𝐢: servicii publice care funcționează, debirocratizare efectivă și politici coerente pentru locuire și debut profesional;
𝟒. 𝐏𝐚𝐜𝐭 𝐞𝐝𝐮𝐜𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥 𝐚𝐝𝐚𝐩𝐭𝐚𝐭 𝐫𝐞𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐢: pregătire tehnică și universitară racordată la mutațiile pe care tehnologia le aduce deja pe piața muncii.

În aceste vremuri complicate, este însă vital să ne păstrăm limpezimea, pentru că soluția nu este nici contestarea libertăților economice, nici demolarea parteneriatelor noastre strategice.

O Românie izolată sau tentată de experimente suveraniste fără substanță ar fi poate prima victimă a propriei slăbiciuni, mai ales într-o Europă marcată de fricțiuni interne și de tensiuni geopolitice majore.

Dacă ne dorim cu adevărat ca generația tânără să apere democrația, iar cetățeanul să redevină un partener — nu un simplu spectator marginalizat — va trebui să acceptăm faptul că un contract social nu se repară prin iluzii autarhice sau resemnare, ci prin readucerea demnității muncii în centrul deciziei democratice.

23/10/2026

𝐒𝐮𝐧𝐭𝐞𝐦 𝐨 𝐍𝐀𝐓̦𝐈𝐔𝐍𝐄!

Dincolo de poziționările, de cele mai multe ori sentențioase, din spațiul public, mai simțim oare cu adevărat că suntem o națiune - atât noi, cât mai ales politicienii?

Ne mai comportăm precum o națiune?

Păstrăm încă în conștiință țesătura intimă a națiunii și responsabilitatea uriașă pe care o avem fiecare dintre noi, de a gândi și acționa constructiv și, mai ales, coeziv?

Am reascultat astăzi discursul susținut în Parlamentul României de premierul Luca Niculescu (la acel moment, desemnat), din care am selectat un pasaj asupra căruia vă invit să reflectăm împreună:

„𝑫𝒊𝒏𝒄𝒐𝒍𝒐 𝒅𝒆 𝒅𝒊𝒇𝒆𝒓𝒆𝒏𝒕̦𝒆𝒍𝒆 𝒅𝒊𝒏𝒕𝒓𝒆 𝒏𝒐𝒊, 𝒆𝒙𝒊𝒔𝒕𝒂̆ 𝒄𝒆𝒗𝒂 𝒎𝒂𝒊 𝒊𝒎𝒑𝒐𝒓𝒕𝒂𝒏𝒕:

𝑺𝒖𝒏𝒕𝒆𝒎 𝒐 𝑵𝑨𝑻̦𝑰𝑼𝑵𝑬!

𝐼̂𝑛𝑠𝑒𝑎𝑚𝑛𝑎̆ 𝑜 𝑖𝑠𝑡𝑜𝑟𝑖𝑒 𝑐𝑜𝑚𝑢𝑛𝑎̆, 𝑜 𝑟𝑒𝑠𝑝𝑜𝑛𝑠𝑎𝑏𝑖𝑙𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒 𝑐𝑜𝑚𝑢𝑛𝑎̆ 𝑠̦𝑖 𝑢𝑛 𝑣𝑖𝑖𝑡𝑜𝑟 𝑝𝑒 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑠𝑎̆ 𝑎𝑣𝑒𝑚 𝑐𝑢𝑟𝑎𝑗𝑢𝑙 𝑠𝑎̆-𝑙 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡𝑟𝑢𝑖𝑚 𝐼̂𝑀𝑃𝑅𝐸𝑈𝑁𝐴̆.

𝑁𝑢 𝑡𝑟𝑎̆𝑖𝑚 𝑢𝑛 𝑚𝑜𝑚𝑒𝑛𝑡 𝑠𝑖𝑚𝑝𝑙𝑢 𝑎𝑙 𝑖𝑠𝑡𝑜𝑟𝑖𝑒𝑖.

𝑺𝒖𝒏𝒕𝒆𝒎, 𝒑𝒐𝒂𝒕𝒆, 𝒍𝒂 𝒔𝒇𝒂̂𝒓𝒔̦𝒊𝒕𝒖𝒍 𝒖𝒏𝒖𝒊 𝒄𝒊𝒄𝒍𝒖 𝒊𝒔𝒕𝒐𝒓𝒊𝒄 𝒔̦𝒊 𝒑𝒐𝒂𝒕𝒆 𝒍𝒂 𝒊̂𝒏𝒄𝒆𝒑𝒖𝒕𝒖𝒍 𝒂𝒍𝒕𝒖𝒊𝒂. 𝑀𝑖𝑧𝑎 𝑚𝑜𝑚𝑒𝑛𝑡𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑚𝑢𝑙𝑡 𝑚𝑎𝑖 𝑚𝑎𝑟𝑒 𝑑𝑒𝑐𝑎̂𝑡 𝑑𝑒𝑝𝑎̆𝑠̦𝑖𝑟𝑒𝑎 𝑢𝑛𝑒𝑖 𝑐𝑟𝑖𝑧𝑒 𝑏𝑢𝑔𝑒𝑡𝑎𝑟𝑒. 𝑁𝑖𝑚𝑒𝑛𝑖 𝑛𝑢 𝑣𝑎 𝑎𝑠̦𝑡𝑒𝑝𝑡𝑎 𝑐𝑎 𝑅𝑜𝑚𝑎̂𝑛𝑖𝑎 𝑠𝑎̆ 𝑠𝑒 𝑑𝑒𝑧𝑚𝑒𝑡𝑖𝑐𝑒𝑎𝑠𝑐𝑎̆ 𝑑𝑖𝑛 𝑐𝑜𝑛𝑓𝑙𝑖𝑐𝑡𝑒𝑙𝑒 𝑖𝑛𝑡𝑒𝑟𝑛𝑒.

𝑳𝒖𝒎𝒆𝒂 𝒔𝒆 𝒔𝒄𝒉𝒊𝒎𝒃𝒂̆, 𝒄𝒖 𝒔𝒂𝒖 𝒇𝒂̆𝒓𝒂̆ 𝒏𝒐𝒊.”

Făcând abstracție de componența discutabilă și, pe alocuri, reprobabilă a guvernului, remarc și salut (totuși) vocea rațională, tonul așezat și maniera nealarmistă, dar care nu ascunde neliniștea - acestea fiind ingredientele intervenției domnului Luca Niculescu.

În aceste vremuri complicate, lumea în ansamblul ei, Europa, România, precum și toate formatele la care suntem parte,

reclamă imperios minți vizionare, voci care îndeamnă la calm, dialog și decență și, poate mai presus de orice, caractere care aleg să se concentreze pe ceea ce ne apropie, nu pe ceea ce ne dezbină.

Pentru că ne aflăm, într-adevăr, la sfârșitul unei epoci și vom cunoaște începutul alteia.

Iar 𝒍𝒖𝒎𝒆𝒂 𝒔𝒆 𝒔𝒄𝒉𝒊𝒎𝒃𝒂̆, 𝒄𝒖 𝒔𝒂𝒖 𝒇𝒂̆𝒓𝒂̆ 𝒏𝒐𝒊.

05/10/2026

5 OCTOMBRIE | ZIUA MONDIALĂ A EDUCAȚIEI

Educația este una dintre cele mai profunde forme de responsabilitate față de viitor. Prin ea se transmit nu doar cunoștințe, ci și valori, principii și repere care dau consistență unei societăți.
O națiune se dezvoltă prin oamenii săi, iar formarea acestora începe acolo unde cunoașterea întâlnește răbdarea, vocația și devotamentul celor care și-au ales misiunea de a educa.

De Ziua Mondială a Educației, ne îndreptăm gândurile de recunoștință către toți dascălii care, dincolo de dificultățile unei profesii tot mai exigente, continuă să formeze caractere, să încurajeze aspirații și să deschidă perspective.
Respectul pentru educație nu trebuie să rămână însă doar expresia unei zile aniversare. El presupune o preocupare constantă pentru demnitatea profesiei didactice, pentru calitatea actului educațional și pentru dreptul fiecărui copil de a avea acces la o educație de calitate.
O societate care își prețuiește profesorii își respectă, în esență, propriul viitor.
Astăzi, le adresăm tuturor celor care slujesc educația mulțumirea și prețuirea noastră.

La mulți ani de Ziua Mondială a Educației!

29/09/2026

Zilele trecute, dl Marian Tivilic Moroșanu, cunoscut în spațiul public drept Marian Ceaușescu, în timpul unui interviu la care a participat, a avut următoarea reflecție:

“𝑨𝒓 𝒕𝒓𝒆𝒃𝒖𝒊 𝒓𝒆𝒄𝒂̆𝒑𝒂̆𝒕𝒂𝒕𝒆 𝑬𝒎𝒑𝒂𝒕𝒊𝒂, 𝑼𝒎𝒂𝒏𝒊𝒕𝒂𝒕𝒆𝒂 𝒔̦𝒊 𝑹𝒆𝒔𝒑𝒆𝒄𝒕𝒖𝒍! 𝑆𝑢𝑛𝑡 𝑝𝑖𝑒𝑟𝑑𝑢𝑡𝑒. 𝐴𝑐𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑡𝑟𝑒𝑖 𝑙𝑢𝑐𝑟𝑢𝑟𝑖 𝑒𝑠𝑒𝑛𝑡̦𝑖𝑎𝑙𝑒 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑎 𝑓𝑖 𝑂𝑀 𝑛𝑢 𝑚𝑎𝑖 𝑠𝑢𝑛𝑡”.

În aceste vremuri, în care vorbele grele se rostesc mult prea repede și de cele mai multe ori fără ‘just’ temei, iar facultatea de a asculta în mod activ (empatic), este tot mai puțin prezentă,

dumneavoastră ce părere aveți?!

22/09/2026

𝐒𝐞𝐦𝐧𝐚𝐥𝐮𝐥 𝐝𝐢𝐧 𝐒𝐚𝐱𝐨𝐧𝐢𝐚-𝐀𝐧𝐡𝐚𝐥𝐭: 𝐈̂𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐫𝐞𝐭𝐨𝐫𝐢𝐜𝐚 𝐫𝐚𝐝𝐢𝐜𝐚𝐥𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐧𝐞𝐯𝐨𝐢𝐥𝐞 𝐫𝐞𝐚𝐥𝐞 𝐚𝐥𝐞 𝐑𝐨𝐦𝐚̂𝐧𝐢𝐞𝐢

Rezultatele obținute la începutul acestei luni în landul Saxonia-Anhalt, unde AfD a obținut primul loc la alegerile regionale, cu aproape 44% dintre voturile valabil exprimate, au stârnit din nou reacții intense și, în stilul despre care am putea scrie că ne caracterizează, etichetări rapide în spațiul public autohton.

Dincolo de emoții, o analiză lucidă ne arată două realități simultane: deși landul reprezintă sub 3% (aprox. 2,82%) din electoratul Germaniei, votul de protest semnalează fracturi profunde între decizia politică centrală și așteptările cotidiene ale cetățenilor germani, în planurile locale.

În mod evident, responsabilitatea ne obligă să nu ignorăm aceste semnale și să distingem între două niveluri de acțiune:

- pe de o parte, platforma federală a AfD formulează teme de arhitectură mare — suveranitate, redefinirea relației cu UE și politica externă — capitole unde izolarea sau contestarea parteneriatelor strategice NATO și europene, în opinia subsemnatului, ar fi o eroare fatală pentru România, ca, de altfel, pentru oricare dintre statele cu pretenții, un exemplu elocvent fiind experiența nefastă a Marii Britanii, după ce a părăsit formatul unional;

- pe de altă parte, programul regional pentru Saxonia-Anhalt adresează mult mai direct și specific problemele de administrație locală, depopulare, declin industrial și presiune energetică,

cu toate că este de discutat dacă o parte dintre măsurile propuse nu cumva presupun mai degrabă pârghii federale, la nivelul Germaniei, cele regionale fiind insuficiente, din perspectiva competențelor.

În atare condiții, poate că am putea face dovada maturității politice în măsura în care am reuși să nu importăm radicalismul, războaiele culturale sterile sau propunerile controversate ori dificil de compatibilizat cu standardele europene și drepturile fundamentale,

dar 𝐬𝐚̆ 𝐧𝐮 𝐞𝐯𝐢𝐭𝐚̆𝐦, 𝐭𝐨𝐭𝐮𝐬̦𝐢, 𝐬𝐚̆ 𝐩𝐫𝐞𝐥𝐮𝐚̆𝐦 𝐜𝐮 𝐟𝐞𝐫𝐦𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐬̦𝐢 𝐩𝐫𝐚𝐠𝐦𝐚𝐭𝐢𝐬𝐦 𝐚𝐜𝐞𝐥𝐞 𝐭𝐞𝐦𝐞 𝐥𝐞𝐠𝐢𝐭𝐢𝐦𝐞 𝐝𝐞 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜𝐚̆ 𝐩𝐮𝐛𝐥𝐢𝐜𝐚̆ 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬̦𝐢 𝐜𝐞𝐭𝐚̆𝐭̦𝐞𝐧𝐢𝐢 𝐫𝐨𝐦𝐚̂𝐧𝐢 𝐥𝐞 𝐫𝐞𝐜𝐥𝐚𝐦𝐚̆, dintre care, în marja spațiului alocat acestei postări, enumăr selectiv câteva dintre acestea:

𝟏. 𝐄𝐧𝐞𝐫𝐠𝐢𝐞 𝐬𝐢𝐠𝐮𝐫𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐚𝐜𝐜𝐞𝐬𝐢𝐛𝐢𝐥𝐚̆ 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐞𝐜𝐨𝐧𝐨𝐦𝐢𝐞.
Tranziția ecologică nu poate fi asigurată (și nici acceptată) prin pauperizarea industriei și a gospodăriilor. Avem nevoie de un mix energetic realist, gândit în rațiuni de implementare graduală, bazat pe dezvoltarea capacităților nucleare, hidroenergetice, pe valorificarea resurselor consistente de gaze naturale, de care dispunem, consolidând în paralel rețeaua națională de transport.

Un stat cu adevărat suveran își produce în mod inteligent energia, căutând să își sprijine și producătorii locali, rămânând totodată conectat și influent (în măsura în care se poate) în piața unică europeană.

𝟐. 𝐒𝐭𝐚𝐭 𝐟𝐮𝐧𝐜𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥 𝐬̦𝐢 𝐝𝐞𝐛𝐢𝐫𝐨𝐜𝐫𝐚𝐭𝐢𝐳𝐚𝐫𝐞 𝐫𝐞𝐚𝐥𝐚̆.
Preocupările legitime, din unghiul prezervării principiului constituțional cu privire la suveranitatea statului — „𝑐𝑖𝑛𝑒 𝑑𝑒𝑐𝑖𝑑𝑒, 𝑐𝑖𝑛𝑒 𝑠𝑢𝑛𝑡 𝑏𝑒𝑛𝑒𝑓𝑖𝑐𝑖𝑎𝑟𝑖𝑖 𝑠̦𝑖 𝑐𝑢𝑚 𝑎𝑛𝑢𝑚𝑒 𝑠𝑢𝑛𝑡 𝑝𝑟𝑜𝑡𝑒𝑗𝑎𝑡𝑒 𝑟𝑒𝑠𝑢𝑟𝑠𝑒𝑙𝑒 𝑛𝑜𝑎𝑠𝑡𝑟𝑒?” — își găsesc răspunsul într-o administrație suplă și eficientă.

Cu titlu de exemplu, principiul depunerii documentelor „𝑜 𝑠𝑖𝑛𝑔𝑢𝑟𝑎̆ 𝑑𝑎𝑡𝑎̆”, termenele ferme de avizare și un calendar predictibil pentru investitori, ar transforma statul dintr-o frână birocratică într-un real partener.

Însă, într-o măsură comparabilă, dacă vreți, în opinia mea, acestor preocupări se impune să le alăturăm și întrebările de rigoare, din registrul: „𝐴𝑐𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑚𝑎̆𝑠𝑢𝑟𝑖 𝑎𝑟 𝑓𝑢𝑛𝑐𝑡̦𝑖𝑜𝑛𝑎, 𝑖̂𝑛 𝑚𝑜𝑑 𝑟𝑒𝑎𝑙, 𝑟𝑒𝑙𝑎𝑡𝑖𝑣 𝑙𝑎 𝑐𝑙𝑖𝑚𝑎𝑡𝑢𝑙 𝑝𝑒 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑖̂𝑙 𝑝𝑎𝑟𝑐𝑢𝑟𝑔𝑒𝑚?”, „𝐶𝑎𝑟𝑒 𝑎𝑟 𝑓𝑖 𝑐𝑜𝑠𝑡𝑢𝑟𝑖𝑙𝑒 𝑎𝑛𝑔𝑎𝑗𝑎𝑡𝑒 𝑠̦𝑖 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑎𝑟 𝑓𝑖 𝑠𝑢𝑟𝑠𝑒𝑙𝑒 𝑑𝑖𝑛 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑝𝑢𝑡𝑒𝑚 𝑎𝑐𝑜𝑝𝑒𝑟𝑖 𝑎𝑐𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑐𝑜𝑠𝑡𝑢𝑟𝑖?”, „𝐶𝑒 𝑟𝑖𝑠𝑐𝑢𝑟𝑖 𝑝𝑜𝑡𝑒𝑛𝑡̦𝑖𝑎𝑙𝑒 𝑠-𝑎𝑟 𝑑𝑒𝑔𝑎𝑗𝑎?”, „𝐴𝑟 𝑠𝑢𝑏𝑧𝑖𝑠𝑡𝑎 𝑑𝑖𝑛 𝑝𝑢𝑛𝑐𝑡 𝑑𝑒 𝑣𝑒𝑑𝑒𝑟𝑒 𝑗𝑢𝑟𝑖𝑑𝑖𝑐 𝑠̦𝑖 𝑒𝑐𝑜𝑛𝑜𝑚𝑖𝑐?”

𝟑. 𝐏𝐫𝐨𝐭𝐞𝐜𝐭̦𝐢𝐚 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐥𝐨𝐜𝐚𝐥𝐞 𝐬̦𝐢 𝐜𝐨𝐞𝐳𝐢𝐮𝐧𝐞 𝐝𝐞𝐦𝐨𝐠𝐫𝐚𝐟𝐢𝐜𝐚̆.
Dacă la nivel regional în Germania se discută despre revitalizarea zonelor rurale și atragerea diasporei, în România această urgență este vitală.

Nu avem nevoie de tensiuni sociale, ci de creșe, școli profesionale moderne, acces la servicii medicale în orașele mici și programe serioase pentru reintegrarea românilor care își doresc cu adevărat să revină acasă,

cu mențiunea că 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐩𝐫𝐨𝐠𝐫𝐚𝐦𝐞 𝐚𝐫 𝐟𝐢 𝐬𝐚𝐥𝐮𝐭𝐚𝐫 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐞𝐥𝐚𝐛𝐨𝐫𝐚𝐭𝐞, 𝐢̂𝐧 𝐬𝐟𝐚̂𝐫𝐬̦𝐢𝐭, 𝐜𝐮 𝐨𝐧𝐞𝐬𝐭𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐬̦𝐢 𝐢̂𝐧 𝐦𝐨𝐝 𝐜𝐨𝐦𝐩𝐞𝐭𝐞𝐧𝐭 𝐬̦𝐢 𝐧𝐮 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐯𝐢𝐜𝐢𝐚𝐭𝐞 𝐝𝐞 𝐯𝐚𝐬𝐭𝐞 𝐫𝐞𝐬𝐨𝐫𝐭𝐮𝐫𝐢 𝐝𝐞 𝐝𝐞𝐦𝐚𝐠𝐨𝐠𝐢𝐞 𝐬̦𝐢 𝐨𝐩𝐨𝐫𝐭𝐮𝐧𝐢𝐬𝐦 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜,

așa cm din păcate ne-am obișnuit.

𝟒. 𝐎𝐫𝐝𝐢𝐧𝐞 𝐩𝐮𝐛𝐥𝐢𝐜𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐟𝐫𝐨𝐧𝐭𝐢𝐞𝐫𝐞 𝐬𝐢𝐠𝐮𝐫𝐞.
Controlul ferm al frontierelor, digitalizarea vămilor și combaterea fără menajamente a rețelelor de crimă organizată sau de trafic de substanțe,

trebuie să admitem că nu sunt teme ce țin de extremism și/sau de alte asemenea abordări specifice, ci obligații fundamentale ale oricărui stat de drept.

Poate că a venit vremea să acceptăm că nu suntem nevoiți să alegem între a fi buni europeni și a fi buni patrioți, că nu trebuie să alegem niciodată între rădăcinile noastre și viitorul european și că o formă mult mai sănătoasă de a urmări interesul nostru național nu se construiește prin autoizolare sau retorică populistă, ci prin competență, infrastructură solidă, decizii bugetate responsabil și un cuvânt greu de spus la masa negocierilor de la Bruxelles.

În alte cuvinte, o agendă credibilă ar trebui să includă o cooperare europeană pragmatică, evaluată prin rezultate concrete pentru România, nu prin loialitate simbolică sau respingere reflexă.

𝐄𝐬𝐭𝐞 𝐭𝐢𝐦𝐩𝐮𝐥 𝐜𝐚 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜𝐢𝐞𝐧𝐢𝐢 𝐝𝐢𝐧 𝐑𝐨𝐦𝐚̂𝐧𝐢𝐚, 𝐯𝐫𝐞𝐦𝐞𝐥𝐧𝐢𝐜 𝐢̂𝐧𝐯𝐞𝐬𝐭𝐢𝐭̦𝐢 𝐜𝐮 𝐢̂𝐧𝐜𝐫𝐞𝐝𝐞𝐫𝐞𝐚 𝐬̦𝐢 𝐬𝐩𝐞𝐫𝐚𝐧𝐭̦𝐞𝐥𝐞 𝐮𝐧𝐮𝐢 𝐞𝐥𝐞𝐜𝐭𝐨𝐫𝐚𝐭 𝐭𝐨𝐭 𝐦𝐚𝐢 𝐜𝐨𝐧𝐟𝐮𝐳 𝐬̦𝐢 𝐭𝐨𝐭 𝐦𝐚𝐢 𝐝𝐞𝐳𝐚𝐦𝐚̆𝐠𝐢𝐭, 𝐬𝐚̆ 𝐢̂𝐧𝐭̦𝐞𝐥𝐞𝐚𝐠𝐚̆ 𝐚𝐜𝐞𝐞𝐚 𝐜𝐚̆ 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐢̂𝐧𝐜𝐞𝐭𝐞𝐳𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐢𝐧𝐮𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐢̂𝐧𝐭𝐫𝐞𝐭̦𝐢𝐧𝐚̆ 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭 𝐝𝐚𝐧𝐬 𝐝𝐢𝐳𝐠𝐫𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐬, 𝐜𝐮 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐞𝐜𝐢𝐧𝐭̦𝐞 𝐩𝐫𝐨𝐟𝐮𝐧𝐝 𝐧𝐞𝐟𝐚𝐬𝐭𝐞 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐧𝐨𝐢 𝐭𝐨𝐭̦𝐢, 𝐩𝐞 𝐫𝐢𝐭𝐦𝐮𝐫𝐢 𝐝𝐢𝐜𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐝𝐞 𝐩𝐫𝐨𝐩𝐫𝐢𝐢𝐥𝐞 𝐥𝐨𝐫 𝐢𝐧𝐜𝐨𝐦𝐩𝐞𝐭𝐞𝐧𝐭̦𝐞, 𝐨𝐫𝐠𝐨𝐥𝐢𝐢 𝐬̦𝐢 𝐢𝐧𝐜𝐚𝐩𝐚𝐜𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭𝐢𝐩𝐥𝐞 𝐝𝐞 𝐚 𝐠𝐞𝐧𝐞𝐫𝐚 𝐝𝐢𝐚𝐥𝐨𝐠𝐮𝐫𝐢 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐮𝐜𝐭𝐢𝐯𝐞 𝐢̂𝐧 𝐩𝐥𝐚𝐧𝐮𝐥 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥 𝐬̦𝐢 𝐢̂𝐧 𝐜𝐨𝐧𝐜𝐞𝐫𝐭𝐮𝐥 𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧.

Este imperios, deja, să renunțe atât la folosirea limbajului tehnic pentru a ascunde lipsa responsabilității politice, cât și la ideea de tehnocratism rupt de dificultățile cotidiene — locuințe, facturi, servicii medicale, siguranță și salarizare

și să se opună cu fermitate tentației maligne de a transforma frustrările sociale în ostilitate, în planul intern, unii față de ceilalți, respectiv în ostilitate față de partenerii externi.

În concluzie, în încercarea de a extrage învățămintele necesare, relativ la exercițiul electoral recent din landul Saxonia-Anhalt, din Germania, pentru România, o adaptare responsabilă la agenda publică și la realitățile actuale ar putea însemna:

1. 𝐮𝐧 𝐬𝐭𝐚𝐭 𝐦𝐚𝐢 𝐜𝐚𝐩𝐚𝐛𝐢𝐥, nu un stat mai arbitrar;
2. 𝐟𝐫𝐨𝐧𝐭𝐢𝐞𝐫𝐞 𝐬̦𝐢 𝐨𝐫𝐝𝐢𝐧𝐞 𝐩𝐮𝐛𝐥𝐢𝐜𝐚̆ 𝐞𝐟𝐢𝐜𝐢𝐞𝐧𝐭𝐞, nu culpabilizare colectivă;
3. 𝐞𝐧𝐞𝐫𝐠𝐢𝐞 𝐜𝐨𝐦𝐩𝐞𝐭𝐢𝐭𝐢𝐯𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐬𝐢𝐠𝐮𝐫𝐚̆, nu dependențe noi;
4. 𝐞𝐜𝐨𝐧𝐨𝐦𝐢𝐞 𝐩𝐫𝐨𝐝𝐮𝐜𝐭𝐢𝐯𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐟𝐢𝐬𝐜𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐩𝐫𝐞𝐯𝐢𝐳𝐢𝐛𝐢𝐥𝐚̆, însă nu propuneri populiste, fără acoperire;
5. 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐞𝐬 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥 𝐞𝐱𝐩𝐫𝐢𝐦𝐚𝐭 𝐢̂𝐧 𝐦𝐨𝐝 𝐜𝐨𝐦𝐩𝐞𝐭𝐞𝐧𝐭 𝐢̂𝐧 𝐔𝐄 𝐬̦𝐢 𝐍𝐀𝐓𝐎, nu izolare;
6. 𝐦𝐚̆𝐬𝐮𝐫𝐢 𝐯𝐞𝐫𝐢𝐟𝐢𝐜𝐚𝐛𝐢𝐥𝐞, 𝐛𝐮𝐠𝐞𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐬̦𝐢 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐢𝐭𝐮𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐞, însă nu promisiuni identitare fără instrumente de implementare.

În mod cert, raportul dintre statele membre și instituțiile de la Bruxelles trebuie să cunoască îmbunătățiri considerabile și o recalibrare în favoarea statelor — iar aceasta este adevărata menire a unei clase politice mature, însă răspunsul funcțional la nemulțumiri nu este demolarea construcției comune, ci reformarea ei lucidă prin dialog.

România nu trebuie să fie un simplu spectator nemulțumit, ci o voce decidentă, valorificându-și statutul de a șasea forță din Parlamentul European, în rațiuni de vot.

Tradiția, identitatea națională și apartenența europeană nu se exclud reciproc, ci, în condiții de luciditate și normalitate, își pot conferi forță una alteia,

nu doar pentru că tradiția și modernizarea pot coexista foarte bine câtă vreme punem competența înaintea lozincilor,

cât mai ales pentru că ÎMPREUNĂ suntem incomparabil mai puternici și mai protejați decât ar putea fi vreodată oricare dintre popoarele Europei, privite izolat.

31/08/2026

31 august, Ziua Limbii Române

Astăzi este despre limba în care am spus pentru prima dată „mamă”.
Despre limba în care am învățat ce înseamnă „acasă”, în care ne-am spus bucuriile, supărările, speranțele și, poate cel mai românesc dintre toate, dorul.

Limba română ne însoțește fără să ne gândim prea des la asta. O vorbim acasă, pe stradă, la muncă. O auzim în glasul părinților și al bunicilor. O duc cu ei românii care trăiesc la mii de kilometri distanță și o păstrează pentru copiii lor.
Și, oricât de diferiți am fi, există ceva profund care ne leagă: ne înțelegem unii pe alții prin aceleași cuvinte.

Poate că astăzi merită să ne amintim și că o limbă nu rămâne vie doar pentru că există în dicționare.
Rămâne vie prin oameni.
Prin cei care o vorbesc, prin cei care o scriu, prin părinții care o dau mai departe copiilor lor și prin românii plecați care, după ani petrecuți departe, încă spun „mi-e dor de casă” în românește.

Avem multe lucruri de îndreptat în România și multe motive pentru care, uneori, ne privim unii pe alții mai degrabă prin ceea ce ne desparte.
Astăzi putem să ne amintim și de ceea ce ne unește.
Limba română este unul dintre aceste lucruri.
Să avem grijă de ea. Și, poate, să avem mai multă grijă și de felul în care ne vorbim unii altora.

La mulți ani, limba română! 🇷🇴

29/07/2026

Astăzi, de Ziua Imnului Național, ne amintim că există simboluri care nu ne cer doar respect, ci și responsabilitate.

„Deșteaptă-te, române!” nu este doar imnul unei națiuni. Este o chemare la conștiință, la demnitate și la implicare.

NOI credem că iubirea de țară se dovedește prin ceea ce construim împreună, prin felul în care ne respectăm unii pe alții și prin curajul de a pune binele României mai presus de interesele de moment.

Astăzi ne reafirmăm angajamentul față de România și față de fiecare român: să contribuim, cu responsabilitate, integritate și respect, la o societate în care demnitatea, adevărul și solidaritatea să nu fie doar valori rostite, ci trăite.

Pentru că o NAȚIUNE puternică se clădește prin OAMENI care aleg, în fiecare zi, să fie ÎMPREUNĂ.

La mulți ani Imnului Național al României!
🇷🇴

17/07/2026

𝐎 𝐩𝐫𝐢𝐯𝐢𝐫𝐞 𝐢̂𝐧𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐁𝐮𝐥𝐠𝐚𝐫𝐢𝐚

Sau oglinda în care România refuză (încă) să se uite.

Dintru început, aduc scuze pentru cantitatea de informație, ridicată, însă în egală măsură mulțumesc 𝑎 𝑝𝑟𝑖𝑜𝑟𝑖 celor care vor alege să parcurgă acest articol, integral.

Apreciez că problematicile, ridicate spre analiză, impun un traseu al argumentelor, ceva mai lung.

În realitatea actuală, practic, România rămâne, în continuare, cu un ochi ațintit (cu îngrijorare, relativ la contextul beligerant în desfășurare) înspre Ucraina și cu celălalt îndreptat (cu preocupare, relativ la avansul economic) înspre Bulgaria.

Poate că a venit vremea să privim înspre Bulgaria nu doar ca la o posibilă destinație turistică.

Nu mă grăbesc (și nici nu mă intenționez) să mă adaug celor care clamează, propagandistic sau nu, într-o mai bună sau insuficientă cunoștință de cauză, că „Bulgaria ne-a depășit”.

Cu toate că pe anumite paliere admit că s-a întâmplat, consider că o asemenea abordare ar fi totuși mult prea simplistă.

Bulgaria și România sunt două economii comparabile sub aspect regional, sub aspectul apartenenței la Uniunea Europeană și NATO, respectiv din perspectiva nivelului de dezvoltare și a provocărilor demografice.

Este interesant de observat cm Bulgaria, deși a avut provocări majore generate de instabilitatea politică repetată și alegerile succesive (nu mai puțin de 8 rânduri de alegeri parlamentare începând cu luna aprilie 2021),

a păstrat, în linii mari, câteva ancore economice:

datorie publică redusă, o fiscalitate relativ simplă și competitivă, un regim monetar disciplinat, o piață a muncii robustă, cu șomaj redus, administrații interimare care au menținut funcțiile de bază ale statului și o orientare clară spre integrarea europeană.

Prima rundă din aprilie 2021 a fost la termen; rundele ulterioare au reflectat, în esență, incapacitatea repetată de a forma sau de a menține majorități parlamentare stabile.

În aceste condiții, Bulgaria a devenit membru al zonei euro pe 1 ianuarie 2026, fiind a 21-a țară care accede în zona euro. Leva bulgară a fost înlocuită cu euro la cursul fix de 1,95583 leva/euro.

Aceasta a fost considerată o etapă majoră de integrare economică, așteptându-se creșterea investițiilor și a fluxurilor comerciale. Tranziția a fost pregătită din 2020 (intrarea în ERM II) și finalizată cu aprobări UE în 2025.

Intrarea sa în zona euro, nu rezolvă 𝑝𝑒𝑟 𝑠𝑒 problemele de productivitate, venituri, administrație sau inegalitate regională, însă oferă o ancoră instituțională suplimentară:

elimină riscul valutar față de euro,

generează o credibilitate financiară mai mare, ceea ce atrage reducerea costurilor ocazionate de împrumuturi,

întărește cadrul de politică economică,

conduce către o integrare europeană mai profundă

și creează o mai mare protecție instituțională într-o regiune volatilă.

Trebuie menționat că România pornește de la o economie mai mare și cu un potențial important — piață internă mai amplă, resurse, industrie, servicii IT și o poziție strategică relevantă la Marea Neagră.

Prin urmare, se remarcă aceea că problema centrală nu este lipsa potențialului, ci dezechilibrul fiscal acumulat, dublat de criza politică accentuată.

Dezechilibrul bugetar ridicat obligă statul să combine creșteri de taxe cu limitarea cheltuielilor și cu o administrare mai strictă a bugetului. Această corecție, deși necesară, vine într-un moment dificil pentru economie, cu efecte uneori insurmontabile pentru populație.

România se află, într-o etapă de consolidare fiscală. Diferența este relevantă pentru costul finanțării, încrederea investitorilor și spațiul de manevră în perioade de criză.

Ca atare, Pentru România, poate că „lecția” oferită de Bulgaria este mai degrabă că 𝐝𝐢𝐬𝐜𝐢𝐩𝐥𝐢𝐧𝐚 𝐛𝐮𝐠𝐞𝐭𝐚𝐫𝐚̆ 𝐬𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐮𝐢𝐞𝐬̦𝐭𝐞 𝐢̂𝐧𝐚𝐢𝐧𝐭𝐞 𝐝𝐞 𝐜𝐫𝐢𝐳𝐚̆, nu atunci când piețele, Comisia Europeană și costurile de împrumut o impun.

𝐈𝐚𝐫 𝐚𝐝𝐞𝐫𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐥𝐚 𝐳𝐨𝐧𝐚 𝐞𝐮𝐫𝐨, 𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐞𝐱𝐞𝐦𝐩𝐥𝐮, 𝐧𝐮 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐝𝐨𝐚𝐫 𝐮𝐧 𝐨𝐛𝐢𝐞𝐜𝐭𝐢𝐯 𝐬𝐢𝐦𝐛𝐨𝐥𝐢𝐜: 𝐩𝐫𝐞𝐬𝐮𝐩𝐮𝐧𝐞 𝐝𝐞𝐟𝐢𝐜𝐢𝐭𝐞 𝐬𝐮𝐬𝐭𝐞𝐧𝐚𝐛𝐢𝐥𝐞, 𝐢𝐧𝐟𝐥𝐚𝐭̦𝐢𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐫𝐨𝐥𝐚𝐭𝐚̆, 𝐢𝐧𝐬𝐭𝐢𝐭𝐮𝐭̦𝐢𝐢 𝐜𝐫𝐞𝐝𝐢𝐛𝐢𝐥𝐞 𝐬̦𝐢 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜𝐢 𝐩𝐮𝐛𝐥𝐢𝐜𝐞 𝐩𝐫𝐞𝐯𝐢𝐳𝐢𝐛𝐢𝐥𝐞.

Concluzia nu este neapărat că una dintre țări „a câștigat”, iar cealaltă „a pierdut”.

Însă Bulgaria arată că stabilitatea macroeconomică poate fi păstrată chiar și într-un context politic instabil,

în timp ce România arată că o economie cu potențial ridicat poate deveni vulnerabilă dacă deficitele sunt lăsate prea mult timp fără corecție.

Bulgaria a depășit România în rațiuni de paritate a puterii de cumpărare și nu numai.

𝐈̂𝐧 𝐜𝐢𝐟𝐫𝐞, 𝐥𝐚 𝐧𝐢𝐯𝐞𝐥𝐮𝐥 𝐚𝐧𝐮𝐥𝐮𝐢 𝟐𝟎𝟐𝟓:

Bulgaria a înregistrat o creștere reală a PIB de 3,2%, în timp ce România a realizat o creștere de 0,9%;

Prognoza de creștere a PIB pentru 2026: Bulgaria 2,8%/România 0,6%;

Inflația atinsă în 2025: Bulgaria 3,5%/România 7,3%;

Nivelul șomajului: Bulgaria 3,5%/România 6,1%;

Deficitul bugetar: Bulgaria 3,5%/România 7,9% (estimat);

Datorie publică raportat la PIB: Bulgaria sub 30%/România 59,3%;

De asemenea, în Bulgaria, unul dintre cei mai importanți factori - taxarea muncii, este de 35% vs 43-47% în România.

În Bulgaria, impozitul pe profit este de 10%, iar impozitul pe dividende este 5%,

în timp ce la noi impozitul pe profit este de 16%, impozitul pe dividende este tot 16%, după care, într-un anumit algoritm se aplică încă 10% CASS.

Realitatea momentului relevă că Bulgaria atrage investiții cu 40% mai mari decât România, grație unui pachet fiscal mai prietenos și predictibil și datorită faptului că a școlit eșaloanele 2 și 3 din ministere cu specialiști din Germania, din Uniunea Europeană și de la Banca Mondială.

Poate, inclusiv la acest capitol, se inspiră întrucâtva și clasa politică din România, în sensul în care a venit vremea să promovăm în funcții oameni pregătiți, integri, cu dorința reală de a se implica și care să fie în măsură să găsească un răspuns funcțional provocărilor actuale.

Avem în vedere două destine europene, între ancorarea pragmatică a Bulgariei în zona euro și mirajul norocului istoric (ce pare că ne părăsește), specific României.

𝐈̂𝐧 𝐭𝐨𝐭 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭 𝐭𝐢𝐦𝐩, 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐝𝐞 𝐨𝐛𝐬𝐞𝐫𝐯𝐚𝐭 𝐦𝐨𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐢̂𝐥 𝐩𝐚𝐫𝐜𝐮𝐫𝐠𝐞 𝐑𝐨𝐦𝐚̂𝐧𝐢𝐚, 𝐬𝐮𝐛 𝐚𝐬𝐩𝐞𝐜𝐭𝐮𝐥 𝐢𝐧𝐬𝐭𝐚𝐛𝐢𝐥𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐢, 𝐦𝐚𝐢 𝐚𝐥𝐞𝐬 𝐢̂𝐧 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐞𝐱𝐭𝐮𝐥 𝐠𝐞𝐨𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜 𝐫𝐞𝐠𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥, 𝐞𝐱𝐭𝐫𝐞𝐦 𝐝𝐞 𝐬𝐭𝐫𝐚𝐧𝐢𝐮:

𝐑𝐨𝐦𝐚̂𝐧𝐢𝐚, 𝐑𝐞𝐩𝐮𝐛𝐥𝐢𝐜𝐚 𝐌𝐨𝐥𝐝𝐨𝐯𝐚 𝐬̦𝐢 𝐔𝐜𝐫𝐚𝐢𝐧𝐚 𝐚𝐮 𝐫𝐚̆𝐦𝐚𝐬 𝐢̂𝐧 𝐚𝐜𝐞𝐥𝐚𝐬̦𝐢 𝐭𝐢𝐦𝐩 𝐟𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐠𝐮𝐯𝐞𝐫𝐧𝐞 𝐜𝐮 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐢 𝐝𝐞𝐩𝐥𝐢𝐧𝐞.

𝐒𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐯𝐨𝐫𝐛𝐚 𝐝𝐞𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐨 „𝐬𝐢𝐦𝐩𝐥𝐚̆” 𝐜𝐨𝐢𝐧𝐜𝐢𝐝𝐞𝐧𝐭̦𝐚̆?!

𝐂𝐞𝐥𝐞 𝐭𝐫𝐞𝐢 𝐭̦𝐚̆𝐫𝐢 𝐩𝐚𝐫𝐜𝐮𝐫𝐠 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭 𝐜𝐥𝐢𝐦𝐚𝐭 𝐩𝐫𝐨𝐟𝐮𝐧𝐝 𝐢𝐧𝐜𝐞𝐫𝐭, 𝐝𝐮𝐩𝐚̆ 𝐜𝐞:

𝐆𝐮𝐯𝐞𝐫𝐧𝐮𝐥 𝐝𝐢𝐧 𝐑𝐨𝐦𝐚̂𝐧𝐢𝐚 𝐚 𝐟𝐨𝐬𝐭 𝐝𝐞𝐦𝐢𝐬 𝐩𝐫𝐢𝐧 𝐦𝐨𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐞 𝐝𝐞 𝐜𝐞𝐧𝐳𝐮𝐫𝐚̆.

𝐆𝐮𝐯𝐞𝐫𝐧𝐮𝐥 𝐝𝐢𝐧 𝐑𝐞𝐩𝐮𝐛𝐥𝐢𝐜𝐚 𝐌𝐨𝐥𝐝𝐨𝐯𝐚 𝐬̦𝐢-𝐚 𝐢̂𝐧𝐜𝐡𝐞𝐢𝐚𝐭 𝐦𝐚𝐧𝐝𝐚𝐭𝐮𝐥 𝐢̂𝐧 𝐮𝐫𝐦𝐚 𝐝𝐞𝐦𝐢𝐬𝐢𝐞𝐢 𝐩𝐫𝐞𝐦𝐢𝐞𝐫𝐮𝐥𝐮𝐢.

𝐆𝐮𝐯𝐞𝐫𝐧𝐮𝐥 𝐝𝐢𝐧 𝐔𝐜𝐫𝐚𝐢𝐧𝐚 𝐚 𝐟𝐨𝐬𝐭 𝐝𝐞𝐦𝐢𝐬 𝐝𝐞 𝐑𝐚𝐝𝐚 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐊𝐢𝐞𝐯. 𝐄𝐬𝐭𝐞 𝐨 𝐝𝐞𝐜𝐢𝐳𝐢𝐞 𝐚 𝐩𝐫𝐞𝐬̦𝐞𝐝𝐢𝐧𝐭𝐞𝐥𝐮𝐢 𝐙𝐞𝐥𝐞𝐧𝐬𝐤𝐢.

Așa încât, privirea spre Bulgaria nu trebuie să se oprească doar la criteriul economic.

Decizia recentă a Sofiei de a se distanța de Coaliția de Voință, invocând necesitatea unei inițiative diplomatice puternice în locul prelungirii sprijinului militar, pune în discuție o întrebare legitimă pentru întreaga Europă: cm putem susține cu adevărat Ucraina, fără ca obiectivul păcii să dispară din orizontul politic?

Pentru România, poate că răspunsul nu ar trebui să fie nici abandonarea Ucrainei, nici iluzia că războiul se poate încheia prin declarații generale, lipsite de substanță și poate chiar de interes real pentru dialog.

Integritatea teritorială a Ucrainei (susținută 𝑒𝑥𝑝𝑟𝑒𝑠𝑠𝑖𝑠 𝑣𝑒𝑟𝑏𝑖𝑠 inclusiv de către Bulgaria), dreptul său la apărare și securitatea flancului estic al NATO, rămân interese directe ale României, ale întregului flanc estic și ale Europei în ansamblul său.

Pe de altă parte, nici o pace impusă prin forță sau prin epuizarea părții ce face obiectul agresiunii inițiale, nu ar fi o pace durabilă; ar prefigura, cel mai probabil, o nouă criză.

Însă susținerea Ucrainei și diplomația nu sunt (deloc) idei incompatibile.

Dimpotrivă, o politică matură trebuie să le mențină împreună: apărarea principiilor de drept internațional, descurajarea agresiunii și, în același timp, construirea unor canale credibile și consistente de negociere.

România poate (și trebuie) să pledeze în formatele UE și NATO, la care este parte, pentru ca eforturile de natură militară, economică și umanitară să fie însoțite de o strategie diplomatică adaptată imperativelor momentului, cu obiective clare și cu garanții de securitate verificabile.

𝐃𝐢𝐩𝐥𝐨𝐦𝐚𝐭̦𝐢𝐚 𝐟𝐮𝐧𝐜𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐞𝐚𝐳𝐚̆ 𝐧𝐮𝐦𝐚𝐢 𝐚𝐭𝐮𝐧𝐜𝐢 𝐜𝐚̂𝐧𝐝 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚̆ 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐥𝐨𝐜𝐮𝐭𝐨𝐫𝐢 𝐫𝐞𝐚𝐥𝐢 𝐬̦𝐢 𝐨 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐧𝐭̦𝐢𝐞 𝐚𝐮𝐭𝐞𝐧𝐭𝐢𝐜𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐚 𝐢𝐞𝐬̦𝐢 𝐝𝐢𝐧 𝐜𝐨𝐧𝐟𝐥𝐢𝐜𝐭. Nu este suficient ca părțile să se așeze la masă; trebuie să existe disponibilitatea de a respecta angajamentele, de a opri escaladarea și de a fi acceptate mecanisme de verificare.

La fel de important, mediatorii și actorii externi trebuie să urmărească un acord viabil, 𝐧𝐮 𝐝𝐨𝐚𝐫 𝐚𝐝𝐦𝐢𝐧𝐢𝐬𝐭𝐫𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐩𝐞 𝐭𝐞𝐫𝐦𝐞𝐧 𝐥𝐮𝐧𝐠 𝐚 𝐜𝐨𝐧𝐟𝐥𝐢𝐜𝐭𝐮𝐥𝐮𝐢.

𝐃𝐫𝐞𝐩𝐭 𝐜𝐚𝐫𝐞, 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐥𝐞𝐠𝐢𝐭𝐢𝐦 𝐬𝐚̆ 𝐧𝐞 𝐢̂𝐧𝐭𝐫𝐞𝐛𝐚̆𝐦 𝐝𝐚𝐜𝐚̆ 𝐭𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐬𝐭𝐚𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐬̦𝐢 𝐭𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐠𝐫𝐮𝐩𝐮𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐠𝐫𝐚𝐯𝐢𝐭𝐞𝐚𝐳𝐚̆, 𝐝𝐞 𝐨 𝐦𝐚𝐧𝐢𝐞𝐫𝐚̆ 𝐬𝐚𝐮 𝐚𝐥𝐭𝐚, 𝐢̂𝐧 𝐣𝐮𝐫𝐮𝐥 𝐫𝐚̆𝐳𝐛𝐨𝐢𝐮𝐥𝐮𝐢, 𝐚𝐜𝐨𝐫𝐝𝐚̆ 𝐚𝐜𝐞𝐥𝐞𝐚𝐬̦𝐢 𝐩𝐫𝐢𝐨𝐫𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢 𝐩𝐚̆𝐜𝐢𝐢 𝐫𝐚𝐩𝐢𝐝𝐞 𝐬̦𝐢 𝐝𝐮𝐫𝐚𝐛𝐢𝐥𝐞.

Dar această întrebare trebuie formulată în mod responsabil, fără teorii nedovedite despre intenții ascunse. Mai util ar fi să cerem transparență asupra obiectivelor, responsabilitate politică și o diplomație evaluată prin rezultate: 𝐫𝐞𝐝𝐮𝐜𝐞𝐫𝐞𝐚 𝐟𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐚𝐦𝐚̂𝐧𝐚𝐫𝐞 𝐚 𝐯𝐢𝐨𝐥𝐞𝐧𝐭̦𝐞𝐢, 𝐩𝐫𝐨𝐭𝐞𝐣𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐩𝐨𝐩𝐮𝐥𝐚𝐭̦𝐢𝐞𝐢 𝐜𝐢𝐯𝐢𝐥𝐞, 𝐫𝐞𝐬𝐩𝐞𝐜𝐭𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐢 𝐬̦𝐢 𝐨 𝐩𝐚𝐜𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐧𝐮 𝐩𝐫𝐞𝐠𝐚̆𝐭𝐞𝐚𝐬𝐜𝐚̆ 𝐮𝐫𝐦𝐚̆𝐭𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐫𝐚̆𝐳𝐛𝐨𝐢.

România nu trebuie (și sper să nu fie nevoită) să aleagă între solidaritate și pace. Are nevoie de amândouă: solidaritate lucidă și o voce europeană mai activă pentru o ieșire negociată, justă și sustenabilă din război.

Dincolo de considerente ce țin (poate) de resorturi de subiectivitate, subzistă totuși întrebarea dacă nu cumva inclusiv României i-ar fi mai bine aderând, fie și în parte, la mai multă rigoare, consecvență, căutându-și interesele cu o mai mare doză de pragmatism în politica externă și, deloc în ultimul rând, luând aminte la „lecția” de disciplină fiscală a Bulgariei?!