21/10/2026
📢
Baletul în România
Prima reprezentație a unui spectacol de balet a avut loc în 1795, când o trupă germană de operă s-a oprit la Iași în drumul ei spre Odessa. Ulterior, în 1806 compania italiană a lui Gaetano Madji a susținut spectacole de operă în capitala Moldovei. În Transilvania au fost câteva reprezentații similare, în 1772 la Sibiu, iar în 1815 au dat reprezentații trupele lui Johann Gerger și Josepha Uhrich din Weimar. Compania lui Johann Gerger a sosit apoi și la București, în 1818, susținând până în 1820 spectacole la Cișmeaua Roșie, un teatru înființat prin eforturile domniței Ralu, fiica domnitorului fanariot Caragea, și ale lui Iancu Văcărescu. Toate acestea nu erau, bineînțeles, balet propriu-zis, și nici nu erau interpretate de dansatori profesioniști.
Prima trupă autentică de balet a fost adusă abia în 1837 în București de Joseph P. Hette și J. Foureaux. În aceeași perioadă Ion Heliade Rădulescu și Gheorghe Asachi se lansează în domeniu cu pastorale cu cântece și dansuri. Însă, prima încercare de balet autentic a fost „Pescarul și Măria Sa”, în 1853, iar ulterior „Doamna de aur” sau „Demonul dansului învins”, după un libret de Petre Grădișteanu. Amintim și activitatea din epocă a compozitorului Gheorghe Stephănescu, promotor al artei românești, care a reușit înființarea unei trupe de operă care a început să joace în anul 1885. Actul de înființare a baletului românesc poate fi considerat organizarea corpului de balet de la Teatrul Național, în 1898, alături de apariția unor lucrări de balet scrise de compozitori români și puse în scenă în străinătate. Până în anul menționat așa-zisele balete românești erau de fapt niște vodeviluri, suite de dansuri sau opere în care se executau diverse jocuri populare românești.
Constantin Grigoriu a înființat, în 1904, Compania Lirică de operă și operetă, cu sediul în Parcul Oteteleșteanu, și a încercat să înființeze o școală de balet, iar în 1911 a pus în scenă la Teatrul Liric baletul „Zâna păpușilor” de J. Bayer, acesta fiind primul balet de valoare jucat pe o scenă românească. În 1916, Leon Popescu a înființat o companie de operă, transformată în septembrie 1919 în Societatea Lirică Română – Opera, care și-a început stagiunea în 1920 cu opera „Aida” de Verdi. Pentru partea de divertisment din operă Societatea Lirică Română l-a invitat pe maestrul Godlevski de la Viena, care a adus cu el 16 balerine. Fiind nevoie totuși de un ansamblu de balet permanent, au fost recrutate balerine din ansamblul teatrelor de revistă și de operetă bucureștene. Până în 1925, activitatea pedagogică a corpului de balet a fost condusă de dansatoarea Florica Bălănescu.
În 1925, conducerea este preluată de maestrul Anton Romanowski, care se stabilește în România și își asumă misiunea pregătirii unei trupe de balet profesioniste.
Creația de balete originale românești a făcut și ea progrese, apărând în 1918, lucrări precum „Ileana Cosânzeana” și „Rubinul Miraculos” de Ion Nonna Otescu, iar Constantin C. Nottara compune baletul Iris (1931), o lucrare poetică, cu o coregrafie asigurată de Anton Romanowski. Subiectul era inspirat din mitologia antică, dar baletul este și o lucrare cu un conținut universal uman. Muzica este sugestivă și melodioasă și include și câteva dansuri românești (Ardeleanca și Mărunțelul). Iris a fost prezentat inițial în Cehoslovacia, în 1931, apoi anul următor la Opera Română din București. De remarcat este faptul că în cadrul acestei instituții prodigioase numeroase personalități artistice au pus bazele școlii românești de dans. În urma acestor succese Vera Carally montează în 1932 „Lacul lebedelor”, lucrare dificilă și reprezentativă a repertoriului universal, care a dovedit nivelul ridicat de performanță la care ajunseseră balerinele românce. Un alt compozitor român care a scris printre primele partituri de balet de la noi din țară a fost Mihail Jora, căruia i-au urmat Mihail Andricu, Demoazella Măriuță, Florin Comișel, Zeno Vancea, Paul Constantinescu, Ion Dumitrescu și mulți alții.
Prima maestră de balet a fost Floria Capsali, a cărei activitate în cadrul Operei Române a început în 1938, ea reorganizând și mărind trupa. În 1939 ea a pus în scenă „Nunta în Carpați”, compusă de Paul Constantinescu, pe un libret propriu, o suită coregrafică plină de pitoresc și voioșie.
Al doilea Război Mondial a împiedicat din păcate dezvoltarea firească a baletului românesc. Baletele scrise de compozitorii români au avut preponderent un caracter românesc și realist, aceștia neagreând variantele suprarealiste, cubiste, abstracționiste sau expresioniste, aflate la modă în muzica și coregrafia apusenă. După 1944, creația românească de balet a continuat în noile condiții socio-politice, mergând pe ideea de rol educativ al artei în formarea conștiinței sociale a cetățenilor. Pe lângă teatrele de operă și balet din București și Cluj, s-au înființat și altele la Iași, Timișoara, Sibiu și Constanța, alături de noi școli de stat pentru studiul coregrafiei.
Una din marile realizări a Teatrului de Operă București a fost montarea în 1957 a Lacului lebedelor în regia maestrului Oleg Danovski, care a știut să îmbine în chip creator scenele tradiționale compuse de coregrafii ruși cu dansuri și tablouri alcătuite de el personal, menținând însă unitatea spectacolului.
Foto: Baletul Iris, Colecția C.I. și C.C.Nottara;
Bibliografie:
Tilde Urseanu, Ion Ianegic, Liviu Ionescu- Istoria baletului în România;
Arhiva Colecției C.I. și C.C. Nottara;
Text: Daniela Dumitrescu, muzeograf
