20/09/2026
Vacanța la bunici, unde zilele păreau mai lungi
Pentru mulți copii, vacanța adevărată nu începea la mare și nici într-un hotel.
Începea când coborai din autobuz sau din mașină, iar bunica te aștepta la poartă.
La țară, timpul parcă mergea altfel. Dimineața începea cu zgomotul găinilor, cu o găleată lovită de fântână și cu miros de cafea, lapte cald sau pâine proaspătă. Nu exista alarmă. Te trezea curtea.
După micul dejun dispăreai aproape toată ziua.
Alergai prin grădină, te urcai în pomi, mergeai desculț prin iarbă, construiai ceva din scânduri sau plecai cu ceilalți copii pe uliță. Uneori te întorceai murdar, cu genunchii zgâriați și buzunarele pline cu lucruri pe care adulții le considerau fără valoare: pietricele, nuci verzi, pene, corcodușe sau câte un șurub găsit prin curte.
Bunica întreba unde ai fost.
Tu răspundeai simplu:
„Pe afară.”
Și era suficient.
La prânz, masa se umplea cu lucruri care atunci păreau obișnuite: roșii din grădină, brânză, ouă, ciorbă, cartofi, pâine și poate o plăcintă făcută dimineața. Nimeni nu vorbea despre produse bio. Era doar mâncarea din curte.
Seara venea încet. Se auzeau greierii, câinii din depărtare și vocile vecinilor peste gard. Uneori bunicii stăteau pe o bancă în fața porții, iar copiii încă mai încercau să câștige câteva minute de joacă.
Nu toate vacanțele la țară erau perfecte. Era cald, erau muște, praful intra peste tot și uneori te plictiseai.
Dar când venea ziua plecării, curtea părea dintr-odată mai mică.
Bunica punea ceva în sacoșă „pentru drum”, bunicul mai verifica o dată dacă ai luat tot, iar la poartă începea promisiunea:
„Mai vin la vară.”
Pentru mulți, cea mai frumoasă parte a copilăriei nu a avut piscină, internet sau aer condiționat.
A avut o curte, un pom, o poartă de lemn și doi oameni care te așteptau în fiecare vară.
