Thraxus Ares

10/08/2026

02/07/2026

CARREFOUR A SPUS ADIO RUMÎNIEI, PE CÎND RENAULT, OMV, ERSTE ?
Mesajul de Adio al Carrefour pentru Rumînia:
''Mulțumiri sincere''.
Toate supermarketele Carrefour din țară au fost preluate de frații Pavăl cei care dețin și Dedeman, tranzacția fiind finalizată.
Aceasta este direcția corectă prin care țara noastră își va recupera perlele coroanei: Dacia Pitești, BCR, PETROM precum și alte companii care au fost vîndute pe nimic.
Toți antreprenorii rumîni care au dovedit în ultimii ani putere de muncă și pricepere în managementul afacerilor trebuiesc încurajați nu doar de sistemul bancar, ci chiar de ajutoare guvernamentale.
Bineînțeles că nu cu slogane goale patriotarde despre naționalizări nerealiste și la limita legii semenii noștri vor (re)deveni stăpîni pe valorile noastre naționale, ci cu multă muncă, cu mult profesionalism și cu mult curaj.
În acest context, reprezentanții retailerului francez au transmis un mesaj către publicul din Rumînia.
CEO-ul companiei spune:
''Finalizarea vînzării Carrefour Rumînia marchează o altă etapă importantă în executarea revizuirii portofoliului nostru.
Aș dori să transmit mulțumirile mele sincere tuturor echipelor noastre din Rumînia pentru munca lor remarcabilă și angajamentul neclintit de a servi clienții noștri de'a lungul anilor.
Le mulțumesc în mod deosebit colegilor din Rumînia pentru performanța remarcabilă și pentru dedicarea deplină cu care și'au servit clienții de'a lungul anilor.
Această tranzacție reflectă executarea continuă a strategiei noastre de a ne reorienta către piețele noastre de bază.''
Cu siguranță, astfel de mulțumiri sînt justificate după 25 de ani în care profiturile au fost scoase din țară pe toate căile legale și ilegale.
A venit timpul ca acest profit să mai rămînă și aici...
Consiliul Concurenței a aprobat tranzacția, care include locațiile Carrefour Rumînia S.A., Supeco Investment S.R.L., Bringo Magazin S.R.L. și Columbus Active S.R.L.
Resurse: Profit.ro

13/06/2026

TORC VECHI DE 3200 DE ANI
Acest obiect rar descoperit în Marea Britanie, face încă vîlvă printre localnici și printre specialiști.
Este un torc de aur vechi de 3200 ani din vremurile bronzului mijlociu.
Și este foarte importantă această descoperire, pentru că este rarisimă în vestul Europei, înțelegînd prin aceasta că prin vestul Europei nu existau meșteri și nici nu era uzuale astfel de podoabe.
Acest fapt face cu atît mai valoroase obiectele de tezaur descoperite la noi în țară.
O organizație de crowdfunding (finanțare online) a salvat comoara rară din epoca bronzului din Harborough, Anglia.
Organizatorii unei campanii de crowdfunding pentru salvarea acestui torc de aur vechi de 3.200 de ani au declarat că au fost copleșiți de generozitatea publicului.
Descoperit în 2024 de un detectorist de metale local, torcul din Leicestershire este un obiect spectaculos din aur, datînd din epoca bronzului mijlociu, acum aproximativ 3.200 de ani.
Societatea Arheologică și Istorică din Leicestershire (LAHS) a lansat un apel pentru păstrarea obiectului în domeniul public și expunerea acestuia la Muzeul Harborough.
Prof. Elizabeth Tingle, președinta LAHS, a declarat:
''Descoperiri de acest gen sînt rare, iar acest obiect frumos este un obiect unic și semnificativ, de un tip nemaiîntîlnit pînă acum în Leicestershire.''
''Nu există nici un alt torc exact ca acesta în întreaga țară, așa că are importanță atît națională, cît și locală.
Vrem să ne asigurăm că poate ajunge acasă în Leicestershire și să ne ajute să înțelegem epoca bronzului în comitat.''
''Sîntem încîntați de planurile de a cerceta și expune torcul la Muzeul Harborough.
Torcul va fi examinat cu atenție de echipa proiectului «O nouă istorie a bronzului» a Universității din Leicester, care ar putea să ne ofere mai multe informații despre cm a fost fabricat și utilizat torcul.''
Torcul a fost descoperit în districtul Harborough în iulie 2024 de către detectoristul de metale Robert Ward, iar înainte de aceasta a fost văzut ultima dată cînd era îngropat într'o groapă cu o piatră așezată deasupra.
Ce este un Torc?
Un inel pentru gît, de obicei deschis în față, realizat din metal răsucit, conceput pentru a fi purtat ca bijuterie.
Este o bijuterie deținută în trecut de oameni de rang foarte înalt, posibil purtată inițial în jurul mijlocului ca o curea și ulterior modificată pentru a fi purtată în jurul gîtului.
Torcul era realizat din aur, argint, bronz sau fier și este o bijuterie antică sub formă de colier rigid sau brățară, realizată din fire de metal prețios răsucite.
Numele vine din limbile europene vechi, unde ''torque'' înseamnă a răsuci, a întoarce.
Ne amintim de expresia geto-rumînească ''Torna, Torna fratre''.
Aceste podoabe deosebite au o istorie bogată și au fost purtate de mai multe popoare vechi, printre care geții și verii lor celții, precum și geții din Tracia sud-balcanică.
Ce reprezenta un torc de aur?
În lumea antică, torcul din aur nu era doar o simplă bijuterie de frumusețe, ci avea roluri foarte importante.
Ca simbol al puterii arăta că persoana care îl purta avea un statut social foarte înalt, fiind rege, șef de trib sau războinic de seamă.
Ca semn de noblețe, pe oamenii bogați care își permiteau podoabe din aur pur, le scoteau în evidență importanța din comunitate.
Ca rol spiritual, pentru că multe seminții vechi credeau că aceste coliere ofereau protecție divină în timpul luptelor.
Cine purta torcul?
Celții sînt cei mai cunoscuți pentru purtarea torcurilor.
Războinicii celți de rang înalt mergeau adesea la luptă purtînd doar acest colier rigid la gît ca semn de curaj.
O faimoasă regină războinică, pe nume Boadicea, este descrisă în cărțile de istorie purtînd un torc mare de aur.
Geții carpatici, dar și cei sud-dunăreni, pentru că pe teritoriul Rumîniei s'au descoperit minunate tezaure antice.
Deși geții erau extrem de faimoși pentru brățările lor spiralice din aur, tehnica răsucirii metalului (specifică torcurilor) era folosită des pentru crearea colierelor și brățărilor regale.
Cum se fabricau?
Meșterii antici erau foarte pricepuți: Luau bare sau fire groase de aur pur.
Le răsuceau împreună pînă obțineau un model ca o frînghie.
La capete, adăugau adesea ornamente rotunde, capete de animale (lupi, șerpi, lei) sau spirale.
Colierul era deschis în partea din față pentru a putea fi pus ușor la gît, fiindcă metalul era destul de flexibil.
Astăzi, torcurile originale din aur sînt piese extrem de rare și valoroase, expuse în muzee importante de istorie, cm este Muzeul Național de Istorie a României.
Torcul din Leicestershire a fost încolăcit în forma pe care o vedem astăzi.
Nu știm sigur de ce, dar alte torcuri găsite în Marea Britanie au fost tratate în același mod.
Acest lucru se încadrează probabil într'un model observat în alte descoperiri din epoca bronzului mijlociu, de distrugere deliberată sau ''ucidere'' ritualică a obiectelor înainte de îngropare sau aruncare în apă.
Este construit din trei fire răsucite de aur, conectate la capete cu terminale cilindrice decorate unic.
Unul dintre fire era rupt, iar capetele rupte au fost ciocănite.
Cînd a fost găsit de detectoristul de metale, o piatră fusese așezată deasupra obiectului.
Cineva a vrut să marcheze locul de înmormîntare.
A fost raportată Schemei de Antichități Portabile și declarată comoară, și evaluată la 150.000 de lire sterline.
Muzeele Consiliului Districtual Leicestershire doresc să achiziționeze torcul pentru Muzeul Harborough, pentru a se asigura că acesta rămîne parte a istoriei Leicestershire.
LAHS au strîns banii pentru a se asigura că această descoperire uimitoare va rămîne în district pentru a fi savurată la muzeu de către localnici și turiști.
Consilierul Kevin Crook, membrul principal pentru patrimoniu în cadrul Consiliului Districtual Leicestershire, spunea la vremea aceea:
''Ar fi o onoare să pot aduce această descoperire rară la Muzeul Harborough, unde localnicii pot afla despre istoria sa.''
''...Toate echipele implicate au muncit extrem de mult pentru a obține finanțare specializată și sperăm că, cu ajutorul campaniei de finanțare colectivă lansate de Societatea Arheologică și Istorică din Leicestershire, vom putea să o aducem acasă.''
Cînd vedem interesul autorităților locale pentru acest obiect local de patrimoniu, înțelegem de ce am trecut pe lîngă o adevărată dramă națională atunci cînd puteam pierde definitiv Coiful de la Coțofenești, o piesă unică în lume.

10/06/2026

ADEVĂRUL DESPRE RUSIA KIEVIANĂ, PRIMUL STAT SLAV FONDAT DE VIKINGI
Națiunile moderne Belarus, Rusia și Ucraina revendică toate Rusia Kieveană ca fiind un strămoș cultural al lor, Belarus și Rusia derivîndu'și numele de la aceasta, deși RUS nu este un cuvînt slav, ci germanic de la nordicii care au fondat acest stat.
Cunoscut sub numele de Rusia Kieveană, a fost primul stat est-slav și mai tîrziu un amalgam de principate din Europa de Est de la sfîrșitul secolului al IX-lea pînă la mijlocul secolului al XIII-lea.
Cuprinzînd o varietate de entități politice și popoare, inclusiv est-slave, nordice și finice, a fost condusă de dinastia Rurik, fondată de prințul vareg (viking) Rurik.
Varegii au fost navigatori și războinici scandinavi, pe care noi îi cunoaștem mai ales sub denumirea de vikingi, cei care, în secolele IX-XI, au migrat și s'au stabilit în estul și sud-estul Europei, væringjar, însemnînd ''jurămînt'' sau ''tovarăș de a**e''.
Denumirea de varegi a fost folosită cu precădere de către bizantini, slavi și arabi.
În schimb, numele de ''Rusia Kieviană'' a fost inventat de istoricii ruși în secolul al XIX-lea pentru a descrie perioada în care Kievul era preeminent.
Dacă ni se permite cîteva paralele geostrategice, rușii de azi își revendică Rusia Kieviană la fel cm rumînii își revendică originea romanică de la Roma, sau cm au pretins în sens invers maghiaropații secole la rînd, că rumînii nu sînt autohtoni pe teritoriile în care trăiesc, ci sînt migrați din alte părți ale Europei, aici în Carpați.
Cînd au sosit prinții varegi, numele ''Rus'' a fost asociat cu aceștia și a ajuns să fie asociat cu teritoriile pe care le controlau.
Inițial, orașele Kiev, Cernigov și Pereiaslavl și împrejurimile lor au intrat sub controlul varegilor.
De la sfîrșitul secolului al X-lea, Vladimir cel Mare și Iaroslav cel Înțelept au încercat să asocieze numele cu toate domeniile princiare extinse.
Ambele semnificații au persistat în surse pînă la cucerirea mongolă: cea mai restrînsă, referindu'se la teritoriul triunghiular la est de Niprul mijlociu, și cea mai largă, cuprinzînd toate ținuturile aflate sub hegemonia marilor prinți ai Kievului.
Termenul rusesc ''Kievskaya Rus'” (în rusă: Ки́евская Русь) a fost inventat în secolul al XIX-lea în istoriografia rusă pentru a se referi la perioada în care centrul se afla la Kiev.
Acest termen, tradus ca Rus Kievian este adesea folosit pentru a se referi la perioada cuprinsă între secolul al IX-lea și mijlocul secolului al XIII-lea.
În limba engleză, termenul a fost introdus la începutul secolului al XX-lea, cînd a fost găsit în traducerea în engleză din 1913 a lucrării ''Istoria Rusiei'' de Vasily Klyuchevsky, pentru a distinge sistemul politic timpuriu de statele succesoare, care erau numite și ''Rus''. ''Rus'' varegii din Scandinavia foloseau denumirea nordică veche Garðaríki, care, conform unei interpretări comune, înseamnă ''țara orașelor''.
Teritoriile Staraya Ladoga și Rurikovo Gorodische au fost inițial numite Garðar, înainte ca Garðaríki să fie folosit ca denumire pentru întregul stat după ce varegii s'au mutat în Niprul Mijlociu.
La cea mai mare extindere la mijlocul secolului al XI-lea, Rusia Kieveană se întindea de la Marea Albă în nord pînă în nordul Mării Negre în sud și de la Munții Carpați în vest pînă la Peninsula Taman în est, unind triburile est-slave.
Înainte de apariția Rusiei Kievene în secolul al IX-lea, cea mai mare parte a zonei de la nord de Marea Neagră era populată în principal de triburi slave estice.
În regiunea nordică din jurul Novgorodului se aflau slavii ilmeni și krivichii vecini, care ocupau teritorii din jurul izvoarelor rîurilor Dvina de Vest, Nipru și Volga.
La nord, în regiunile Ladoga și Karelia, se aflau chudii: diverse popoare finice baltice.
În sud, în zona din jurul Kievului, se aflau polianii, drevlianii la vest de Nipru și severianii la est.
La nord și est se aflau viaticii , iar la sud se aflau terenuri împădurite colonizate de fermieri slavi, dînd loc unor stepe populate de păstori nomazi.
Unele dintre triburile slave estice aparțineau culturii Luka-Raikovetska, în timp ce altele culturii Volînțevo.
A existat odată o controversă cu privire la apartenența rușilor la varegi sau slavi (vezi anti-normandismul), cu toate acestea, mai recent, atenția științifică s'a concentrat mai mult pe dezbaterea rapidității cu care un popor ancestral nordic s'a asimilat în cultura slavă.
Această incertitudine se datorează în mare parte lipsei de surse contemporane.
Încercările de a aborda această întrebare se bazează în schimb pe dovezi arheologice, relatările observatorilor străini și legende și literatură din secolele următoare.
Într'o oarecare măsură, controversa este legată de miturile fondatoare ale statelor moderne din regiune.
Această dezbatere adesea nefructuoasă despre origini a degenerat periodic în narațiuni naționaliste concurente, cu o valoare academică îndoielnică, promovate direct de diverse organisme guvernamentale din mai multe state.
Acest lucru s'a observat în perioada stalinistă, cînd istoriografia sovietică a căutat să distanțeze rușii de orice legătură cu triburile germanice, în efortul de a risipi propaganda nazistă care susținea că statul rus își datora existența și originile triburilor nordice presupus superioare din punct de vedere rasial.
De aici și teza putinistă a ''ucrainienilor naziști''.
Mai recent, în contextul renașterii naționalismului în statele post-sovietice, studiile anglofone au analizat eforturile reînnoite de a utiliza această dezbatere pentru a crea povești fundamentale etno-naționaliste, guvernele fiind uneori implicate direct în proiect. Conferințele și publicațiile care puneau sub semnul întrebării originile nordice ale rușilor au fost susținute direct de politica statului în unele cazuri, iar miturile fundamentale rezultate au fost incluse în unele manuale școlare din Rusia.
Deși varegii (vikingii) erau comercianți și navigatori nordici, mulți istorici naționaliști ruși și ucraineni susțin că rușii erau ei înșiși slavi.
Teoriile normaniste se concentrează pe cea mai veche sursă scrisă pentru slavii orientali, Cronica Primară, care a fost produsă în secolul al XII-lea.
Pe de altă parte, relatările naționaliste au sugerat că rușii erau prezenți înainte de sosirea varegilor, menționînd că doar o mînă de cuvinte scandinave pot fi găsite în limba rusă și că numele scandinave din primele cronici au fost curînd înlocuite cu nume slave.
Cu toate acestea, legătura strînsă dintre ruși și nordici este confirmată atît de extinsele așezări scandinave din Belarus, Rusia și Ucraina, cît și de influențele slave asupra limbii suedeze.
Deși dezbaterea privind originea ''rușilor'' rămîne încărcată politic, există un consens larg conform căruia, dacă proto-rușii erau într'adevăr inițial nordici, aceștia au fost rapid naturalizați, adoptînd limbi slave și alte practici culturale.
Această poziție, reprezentînd aproximativ un consens academic (cel puțin în afara istoriografiei naționaliste), a fost rezumată de istoricul F. Donald Logan:
''...În 839, rușii erau suedezi; în 1043, rușii erau slavi.''
Ahmad ibn Fadlan, un călător arab din secolul al X-lea, a oferit una dintre cele mai vechi descrieri scrise ale rușilor:
''Sînt înalți ca un curmal, blonzi și roșiatici, așa că nu au nevoie să poarte tunică sau pelerină; mai degrabă, bărbații dintre ei poartă haine care le acoperă doar jumătate din corp și le lasă una dintre mîini libere.''
Liutprand din Cremona, care a fost de două ori trimis la curtea bizantină (949 și 968), îi identifică pe ''ruși'' cu nordicii (''rușii, pe care îi numim nordici cu alt nume''), dar explică numele ca un termen grecesc care se referă la trăsăturile lor fizice (''Un anumit popor format dintr'o parte a nordicilor, pe care grecii îi numesc [...] ruși din cauza trăsăturilor lor fizice, îi desemnăm nordici din cauza locului lor de origine.'').
Leon Diaconul, un istoric și cronicar bizantin din secolul al X-lea, se referă la ruși ca fiind ''sciți'' și notează că aceștia aveau tendința de a adopta ritualuri și obiceiuri grecești.
Conform Cronicii lui Ierusalim, primul conducător care a unit teritoriile slave de est în ceea ce avea să devină Rusia Kieveană a fost prințul vareg Oleg cel Înțelept (domnie 879–912).
El și'a extins controlul de la Novgorod spre sud, de'a lungul văii rîului Nipru, pentru a proteja comerțul de incursiunile chazarilor dinspre est și a preluat controlul asupra orașului Kiev, punînd bazele statului și devenind prinț al Kievului.
Sviatoslav I (domnie 943–972) a realizat prima expansiune teritorială majoră a statului, purtînd un război de cucerire împotriva chazarilor.
Vladimir cel Mare (domnie 980–1015) a răspîndit creștinismul prin propriul său botez și, prin decret, l'a extins la toți locuitorii Kievului și dincolo de acesta.
Rusia Kieveană a atins cea mai mare extindere sub Iaroslav cel Înțelept (domnie 1019–1054); fiii săi s'au adunat și au emis primul său cod juridic scris, Russkaya Pravda, la scurt timp după moartea sa.
Statul a început să decadă la sfîrșitul secolului al XI-lea, dezintegrîndu'se treptat în diverse puteri regionale rivale de'a lungul secolului al XII-lea.
A fost slăbit și mai mult de factori externi, cm ar fi declinul Imperiului Bizantin, principalul său partener economic, și diminuarea însoțitoare a rutelor comerciale prin teritoriul său.
În cele din urmă, a căzut în fața invaziei mongole la mijlocul secolului al XIII-lea, deși dinastia Rurik va continua să domnească pînă la moartea lui Feodor I al Rusiei, în 1598.
În timpul existenței sale, Rusia Kievană a fost cunoscută sub numele de rusĭskaja zemlja, tradusă ca ''Țara Rusului'' (slavă veche de est: роу́сьскаꙗ землꙗ́ ), ''Rus'' fiind derivat din etnonimul Роус ጭ , romanizat: Rhos; arabă : الروس , romanizat: ar-Rūs), în greacă ca Ῥωσία, Rhosia, în franceză veche ca Russie, Rossie, în latină ca Rusia (cu variantele de ortografie germană locală Ruscia și Ruzzia ), iar din secolul al XII-lea și ca Rutenia sau Rutenia.
Au fost propuse diverse etimologii, inclusiv Ruotsi, denumirea finlandeză pentru Suedia sau Ros, un trib din regiunea văii Niprului de mijloc.
Conform teoriei predominante, numele ''Rus'', la fel ca numele proto-finlandez pentru Suedia (*rootsi ), este derivat dintr'un termen nordic vechi pentru ''oameni care vîslesc'' (rods-), deoarece vîslitul era principala metodă de navigare pe rîurile din Europa de Est și ar putea fi legat de zona de coastă suedeză Roden, cunoscută mai tîrziu sub numele de Roslagen.
Numele ''Rus'' ar avea atunci aceeași origine ca și numele finlandeze și estone pentru Suedia: Ruotsi și Rootsi.
În urma invaziei mongole a Cumaniei (sau a kipceakilor), caz în care mulți conducători cumani au fugit la est, cm ar fi Köten, statul s'a dezintegrat în cele din urmă sub presiunea invaziei mongole a Rusiei Kievene, fragmentîndu'l în principate succesoare care au plătit tribut Hoardei de Aur (așa-numitul jug tătar).
Chiar înainte de invazia mongolă, Rusia Kieveană fusese o regiune relativ prosperă.
Comerțul internațional, precum și meșteșugarii pricepuți au înflorit, în timp ce fermele sale produceau suficient pentru a hrăni populația urbană.
După invazia de la sfîrșitul anilor 1230, economia s'a prăbușit, iar populația a fost fie măcelărită, fie vîndută ca sclavi; în timp ce muncitorii și meșteșugarii pricepuți au fost trimiși în regiunile de stepă ale mongolilor.
La periferia de sud-vest, Rusiei Kievene i'a urmat Principatul Galiției-Volîniei.
Mai tîrziu, pe măsură ce aceste teritorii, care acum fac parte din Ucraina centrală și Belarusul modern, au căzut în mîinile gediminizilor, puternicul Mare Ducat al Lituaniei, în mare parte rutenizat, s'a inspirat puternic din tradițiile culturale și juridice ale ''rușilor'' naturalizați.
Din 1398 pînă la Unirea de la Lublin din 1569, numele său complet a fost Marele Ducat al Lituaniei, Ruteniei și Samogiției.
Resurse:
Emblemă princiară rurikidă înfățișată pe monede din timpul lui Vladimir cel Mare (secolele X-XI), fiind adoptată ca stemă de stat a Ucrainei
Cultura slavă în Evul Mediu. Studii slave din California. University of California Press
Rubin, Barnett R.; Snyder, Jack L. (1998). Ordinea politică post-sovietică: conflict și construirea statului. Londra: Routledge.
John Channon și Robert Hudson, Atlasul istoric Penguin al Rusiei
www.britannica.com

09/06/2026

RUMÎNIA A CUCERIT UNGARIA ÎN 1919
Așa arăta harta Rumîniei în 1919, după ce în inconștiența lor, bolșevicii instalați la Budapesta au decis să provoace armata rumînă.
De fiecare dată cineva să le amintească maghiaropaților ziua cînd Rumînia a cucerit Ungaria în 1919.
În 1919 guvernul bolșevic de la Budapesta refuza să admită unirea Transilvaniei cu Rumînia și în aprilie 1919 a atacat armata rumînă.
Regele a decis respingerea agresorului și înaintarea trupelor rumîne pînă la granița stabilită prin Convenția cu Antanta din luna august 1916.
În 20 iulie, maghiarii au atacat din nou.
A urmat o ripostă decisivă pînă la înfrîngerea Ungariei.
De ce a intrat armata rumînă în Budapesta ?
Despre ocuparea Budapestei de către armata rumînă în august 1919 există cîteva dezbateri care tot curg și astăzi.
Pînă acum, data ocupării Budapestei a rămas în istorie cea de 4 august, potrivit generalului Gheorghe Mărdărescu, chiar dacă o unitate a armatei rumîne pătrunsese în oraș încă din ziua precedentă, nerespectînd dispozițiile generalului.
Edificator este un fragment din memoriul generalului Rusescu, care a intrat primul în Budapesta, în 3 august 1919.
Ce spune generalul în memoriile sale:
''Într'adevăr nu străbat decît vreun kilometru şi sînt întîmpinat de o delegaţie de trei a guvernului unguresc ce venea în goana automobilului, ca să mă roage a mă opri, avînd comunicări importante.
La rîndul meu i'am rugat să mă scuze, dar sînt în timp de trap şi nu pot opri coloana; după care, am parcurs o distanţă de încă trei kilometri, şi cînd am apreciat că am întrega capitală în bătaia tunului, am oprit.
Plouînd torenţial, am intrat într'o locuinţă şi am angajat următoarele tratative:
Delegaţia îmi spune:
''Guvernul se află întrunit într'un consiliu şi mă roagă a mă retrage cu trupa”, fragment din memoriul generalului Rusescu.
''Am răspuns:
– Nu numai că nu mă retrag, dar imediat voi intra în oraş şi oprirea de înaintare nu o poate ordona decît Comandamentul Superior Rumîn la care, le spun că trebuie să se adreseze; şi în faţa delegaţiei dau ordin celor două tunuri a pune în baterie asupra oraşului (5000-6000 m)'', după care adaug:
– ''Timp nu este de pierdut, orice tratative altele decît ce priveşte detaşamentul meu, care este fapt îndeplinit, nu le pot trata eu, şi dumnealor să se adreseze Comandamentului Armatei Rumîne, la Törek Szt Miclos.''
Delegaţia în faţa mea comunică Guvernului la telefon hotărîrea. Răspunsul, tot telefonic, a fost că autoriză delegaţia a se duce la Marele Cartier General, iar eu să trimit un delegat la Consiliul de Miniştri.
Le'am făcut cunoscut că voi veni chiar eu, fixîndu'le că dacă pînă la orele 20 tratativele nu vor fi terminate bombardez oraşul!
Odată cu plecarea misiunii, am raportat şi situaţia.
La Consiliul Guvernului Ungar, am ajuns la ora 18:30, Venise şi căpitanul Mihăilescu ce intrase cu un escadron spre Malxasföld, Est – N-Est – Pesta.
Guvernul îmi comunică că aşteaptă sosirea şi a delegatului misiunii italiene, locotenent-colonel Romanelli.
Le răspund că e de prisos şi că nu se poate schimba întru nimic hotărîrea mea''.
Pentru cei care nu cunosc ce conținea Tratatul Rumîniei cu Antanta redăm aici conținutul:
Convenţia politică intre Rumînia şi Antantă (4/17 august 1916)
Articolul I
Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia garantează integritatea teritorială a Regatului Rumîniei pe toată întinderea frontierelor sale actuale.
Articolul II
Rumînia se angajează să declare război şi să atace Austro-Ungaria în condiţiile prevăzute de Convenţia militară.
Rumînia se angajează totodată să înceteze, din momentul declarării războiului, toate relaţiile economice şi schimburile comerciale cu toţi inamicii Aliaţilor.
Articolul III
Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia recunosc Rumîniei dreptul de a anexa teritoriile Monarhiei austro-ungare stipulate şi delimitate la Articolul IV.
Articolul IV
Limitele teritoriilor menţionate la articolul precedent sunt fixate precum urmează:
Linia de demarcaţiune va începe pe Prut, la un punct al hotarului de acum între Rumînia şi Rusia, aproape de Novoseliţa şi va urca acest fluviu pînă la hotarul Galiţiei la confluenţa Prutului cu Ceremuşul. Apoi ea va urma frontiera Galiţiei şi Bucovinei şi aceea a Galiţiei, şi a Ungariei pînă la punctul Stog (cota 1655).
De acolo ea va urma linia de separaţie a apelor între Tisa şi Viţa, pentru a atinge Tisa la satul Trebuşa deasupra locului care se uneşte cu Vişa.
Din punctul acesta ea va coborî pe talvegul Tisei pînă la 4 km în josul confluenţei sale cu Someşul, lăsînd satul Văsăros-Nameny Rumîniei.
Ea va urma apoi direcţiunea sud-sud-vest pînă la un punct de 6 km. La răsărit de oraşul Debrecen.
Din acest punct ea va atinge Crişul la 3 km, din jos de unirea celor doi afluenţi ai săi, Crişul Alb şi Crişul Repede.
Ea va trece apoi pe Tisa la înălţimea satului Alde, la nord de Szeged trecînd la Apus de satele Orosháza şi Békéssámson, la 3 km, de care va face o mică curbă.
De la Algye linia va coborî talvegul Tisei pînă la confluenţa sa cu Dunărea şi apoi va urma talvegul Dunării pînă la graniţa actuală a Rumîniei.
Rumînia se îndatorează să nu ridice fortificaţii în faţa Belgradului într'o zonă ce se va determina ulterior, şi să nu ţie în această zonă decît forţe necesare serviciului de poliţie.
Guvernul Regal Rumîn se îndatorează a indemniza pe sîrbii din regiunea Banatului, care părăsind proprietăţile lor ar voi să emigreze, în timp de doi ani de la încheierea păcii.
Articolul V
Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia pe de o parte, şi Rumînia pe de altă parte, se angajează să nu încheie pace separată sau pace generală decît împreună şi în acelaşi timp.
Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia se angajează, de asemenea ca la tratativele de pace, teritoriile Monarhiei austro-ungare, stipulate la Articolul IV, să fie anexate Coroanei Rumîniei.
Articolul VI
Rumînia se va bucura de aceleaşi drepturi ca şi Aliaţii ei, de tot ce are legătură cu preliminariile, cu negocierile păcii precum şi cu dezbaterea problemelor ce vor fi supuse hotărîrilor Conferinţei de Pace.
Articolul VII
Puterile Contractante se angajează să păstreze secretă prezenta convenţie pînă la încheierea păcii generale.
Încheiat la Bucureşti, la 4/17 august 1916, în 5 exemplare
Ministrul Franţei;
semnat — Saint-Aulaire
Ministrul Marii Britanii;
semnat — Barclay
Ministrul Italiei;
semnat — Fasciotti
Ministrul Rusiei;
semnat — Poklevsky
Preşedintele Consiliului de Miniştri al Rumîniei:
semnat — Brătianu
Bucureşti 4/17 august 1916
Resurse: Bogdan Murgescu – Istoria Rumîniei în texte
Bogdan Murgescu este un istoric rumîn, profesor universitar la Facultatea de Istorie a Universității din București și, din 2020 membru al Academiei Europea.
Totodată, din 2019 este președinte de onoare al Societății de Științe Istorice din Rumînia, după ce în perioada 1999-2011 a ocupat funcția de vice-președinte, iar în anii 2011-2019 a îndeplinit două mandate de președinte al acesteia

17/04/2026

ARDEAL NU ESTE DE ORIGINE ASIATICĂ, CI CUCUTENIANO-PELASGO-GETICĂ
Conaționalii noștri maghiarofoni sau rumîni maghiarizați și mai cu seamă cei mai înrăiți dintre ei, maghiaropații, nu renunță la imbecilitatea afirmației că ARDEAL ar fi un cuvînt maghiar cu origini siberiano-asiatice, dovedind prin această inepție un tupeu incredibil.
Națiunea maghiară în integralitatea sa nu mai are astăzi urme genetice de'ale lui Álmos și Árpád.
Urmele genetice ale acestora și ale fraților lor genetici s'au disipat în masa majorității locuitorilor din Panonia, rumîni, germani, slavi, țigani, evrei, cei care prin maghiarizare și adoptare ca limbă maternă a limbii maghiare, dețin azi cu preponderență liniile genetice masculine ale Ungariei.
În jurul istoriei Ardealului și a vechimii rumînilor pe acest teritoriu s'au purtat și se poartă discuții aprinse, dar mai ales din pricina acelora care nu vor cu nici un chip să le recunoască rumînilor ascendența lor pelasgo-getică, deși toate rapoartele studiilor paleogenetice ale vechilor populații de acum peste 5000 de ani din acest areal concordă cu ADN'ul majoritar al rumînilor de azi.
Și culmea, nu numai în al rumînilor de azi, ci și în al celor maghiarizați, bulgarizați, sîrbizați, elenizați, rusificați etc.
De la Roesler încoace, atît el cît și adepții săi nu încetează să bombardeze lumea cu tot felul de inepții, multe și bine cunoscute nouă.
Cum știm, această teorie absurdă susține în ciuda tuturor evidențelor că Ardealul era pustiu la venirea ungurilor în Pannonia, deși nici Ardealul, nici Pannonia nu erau pustii la venirea lor aici pentru că există mărturii arheologice nenumărate în acest sens, dar și argumente lingvistice și istorice.
Toponimul Ardeal conform ''Dicționarului etimologic al limbii rumîne pe baza cercetărilor de indo-europen*stică'' (M. Vinereanu), provine din proto-europeanul *ard– ''înalt, a se înălţa, a se ridica, a creşte”, cu echivalenți în diverse limbi europene și chiar asiatice în zonele unde a migrat seminția pelasgo-getică.
Conform cuvîntului avestic ərədva ''înalt'', dar și latinului arduus ''înalt, abrupt”, galicului Arduenna (silva, pădure), vechiului irlandez ard ''înălţime'', irlandezului aird ''ţinut, regiune”, sau airde ''înălţime”, Cymricului hardd ''frumos'', dar și altele, cuvîntul Ardeal se alătură acestui noian de echivalenți în limbile înrudite.
În toponimia europeană întîlnim alte cuvinte înrudite Arda, Ardal, Ardistan, Ardiche, Ardennes, Ardelt, Ardilla etc.
Cînd vor revendica maghiarii restul Europei, că doar vestul mai bogat era țintit în invaziile inițiale ?
În limba rumînă este echivalat cu verbul a ridica ce provine de la un mai vechi ''ardica''.
În popor, forma Ardeal definește doar Podișul Transilvan, nu și regiunile adiacente acestui teritoriu.
N. Drăganu, care nu contestă etimologia lui Paul Hunfalfy din maghiarul Erdely, curentă la acea vreme, exemplifică în lucrarea sa cu peste 35 de toponime şi hidronime din tot spaţiul rumînesc, care provin de la acelaşi radical ''ard''.
În mod surprinzător, acest lucru nu'i spune nimic lui Drăganu, cînd este evident că toate aceste forme nu pot avea nimic în comun cu maghiarul Erdely şi, fără îndoială, au altă origine, aceea indicată mai sus, origine care trebuie atribuită şi rumînescului Ardeal.
Iată doar cîteva dintre ele: Ardel, Ardaloaia, Ardelei, Ardelion, Ardelia, Ardeoani, Ardota, Ardeu, Arduzăl etc. (cf. Vinereanu, 2002, 144), răspîndite în tot spaţiul locuit de rumîni.
Aceste forme nu au cm să provină din maghiarul Erdely.
Multe din ele provin din regiuni rumîneşti care nu au avut niciodată vreun contact cu maghiarii și nici cu vreun asiatic vreodată.
Cea mai veche atestare a toponimului Ardeal se găsește în scrisoarea regelui khazar Iosif către Hasdai ibn Šaprut, rabinul de Cordoba, scrisă pe la anul 960, regele vorbește de ''țara Ardil'' (în ebraică Ereţ Ardil, ''ארדיל”), cea bogată în aur și argint, situată undeva la vest de regatul khazar, care se situa undeva pe cursul inferior al fluviului Volga.
Scrisoarea este menționată de Paul Tonciulescu în lucrările sale (Ardeal pămînt și cuvînt românesc, Editura Miracol, București, 2001).
În 960 exista o țară ARDIL-ARDEAL, și nu avea legătură cu nici un asiatic, chiar dacă forma rumînească scrisă cea mai veche ''ARDELIU'' este atestată abia din anul 1432.
De asemeni, nu trebuie uitat faptul că triburile asiatice conduse de Almos (o uniune tribală ce trăise mult timp în stepă) nu ar fi avut în vocabular cuvîntul ''pădure'', trebuind să'l împrumute de undeva. Vatra străveche a acestor triburi nu se cunoaște cu exactitate deși astăzi populaţii ugrice trăiesc și prin zone împădurite.
Totodată s'a constatat şi fenomenul lingvistic potrivit căruia, pentru cuvintele rumîneşti preluate de maghiari, "ea" se transformă în "é", iar ''a” iniţial tinde să fie transcris ''e'', potrivit sistemului fonetic maghiar.
Uniunea de triburi a ajuns în Panonia pe la 862 și pătrund în interiorul Ardealului pentru prima oară, în jurul anului 904, cînd se luptă cu voievodul geto-rumîn Gelu, care este înfrînt și ucis în luptă.
Voievodatul geto-rumînului Gelu intră sub controlul regelui arpadian Tuhutum.
Gesta Hungarorum, scrisă pe la 1200, deci la 3 secole de la evenimente, de Anonymus, presupus a fi chiar un rumîn școlit pe la Paris:
''Gelu a fost atacat de oştile maghiare conduse de Tuhutum, o căpetenie maghiară. După ce acesta cucerise în numele ducelui maghiar Arpad părţile de vest ale Transilvaniei (Bihor, Satu Mare şi Sălaj), cere stăpînului său dreptul de a cuceri noi teritorii în interiorul Ardealului, de data aceasta în folosul său propriu şi al urmaşilor săi.
''...Tuhutum, tatăl lui Horca, cm era el un om şiret, după ce a prins să afle de la locuitori despre bunătatea ţării de dincolo de păduri, unde domnia o avea un oarecare Blac Gelou, a început să ofteze, dacă n'ar putea cumva să dobîndească, printr'o favoare din partea ducelui Arpad, ţara de dincolo de păduri, pentru sine şi pentru urmaşii săi.''
După Gelu au urmat la tronul voivodatului Horca și Iula.
Numele celor doi care i'au urmat lui Gelu la conducerea voievodatului sînt rumînești, iar numele Iula este similar cu Gelu, ceea ce duce la concluzia că Iula era chiar un urmaș al lui Gelu.
Între 899 și 955, ''turcii'' așa cm mai erau nimiți în epocă ''ungurii'' medievali au lansat o serie de invazii în Europa Apuseană și între 917 și 971 în Imperiul Bizantin.
Pînă în cele din urmă, năvălitorii rămași în viață și fugăriți de Otto în 955 s'au potolit și au adoptat un stil de viață sedentar, au fondat un regat și au adoptat creștinismul în jurul anului 1000.
În orice caz, mai tîrziu după anul 1000 aflăm că Iula este în conflict cu regele Ștefan al Ungariei (cf. Annales Hildeshemenses).
În urma luptei dintre cei doi, la anul 1003, Iula este înfrînt și voievodatul său intră sub controlul Ungariei.
Forma Ardil este aproape identică cu forma actuală Ardeal, în timp ce primele forme maghiare ale acestui toponim sînt adaptate spiritului limbii maghiare, după ce termenul a fost preluat din limba rumînă.
Prin urmare, asemănarea dintre toponimul Ardeal şi forma maghiară erdely ''dincolo de pădure” (< erdö „pădure” + ly ''dincolo”) a dus la apariția toponimului Erdely, prin etimologie populară.
Acest termen se referă la un bine-cunoscut fenomen lingvistic ce apare atunci cînd un anumit grup etno-lingvistic vine în contact cu cuvinte din alte limbi; în acest caz, vorbitorii acestei limbi asociază toponime noi, cărora nu le cunosc sensul, cu cuvinte din propria lor limbă.
Maghiarul Erdely este de fapt o formă compusă creată după rumînescul Ardeal (sau Ardel, Ardil).
În cazul cînd traducerea unui anumit termen este posibilă, se face şi acest lucru.
Aşa s'a întîmplat cu toponimul Tîrnava, care derivă de la un mai vechi rumînesc tîrn ''mărăcine”, astfel că a fost tradus în maghiară cu Kükülö.
Sensul iniţial pentru Ardeal de ''loc, ținut ridicat'' se pierduse în stră-rumînă la acea vreme, astfel că maghiarii au recurs la etimologia populară.
De multe ori rumînii folosesc forma latină Transilvania sau transilvănean, dar și această formă de localizare nu sînt decît traduceri tîrzii în latină după maghiarul Erdely și de aceea folosirea formelor Ardeal sau ardelean sînt mult mai adecvate, deoarece reprezintă un cuvînt get-beget autohton.
Pe de altă parte, trebuie să menționăm că forma Erdely a apărut după 1400, la circa 450 de ani după primele apariții ale ungurilor în regiune.
De asemenea, nu trebuie uitat mirajul rumînilor din Ardeal pentru catolicismul de după marea schismă din 1054 cînd unii dintre rumîni trec cu bagaje cu tot la biserica vestică și se maghiarizează fiind momiți de coroana ungară cu tot felul de avantaje materiale.
Să ne amintim doar cît de bogat era Iancu Corvinul în comparație cu rumînii de rînd care păstrau tradiția limbii și portului rumînesc.
Regele germanic Sigismund de Luxemburg, pentru că s'a distins în luptele antiotomane, l'a răsplătit în anul 1409, dăruindu'i doar cu această ocazie castelul de la Hunedoara, împreună cu pămînturile care ţineau de el, cu vreo 35 de sate, vămi, mine de sare, aur, argint, fier etc.
E lesne de priceput de ce Erdely este atît de asemănător cu Ardeal, pentru că rumînii maghiarizați atît au putut să maghiarizeze cu accentul maghiar medieval...
Este relevant și faptul că la 1075, într'un document din acea vreme, întreaga regiune era numită ''castrum Turda”, prin urmare nu avea pentru maghiari o denumire propriu-zisă.
În cel mai vechi document maghiar scris și păstrat cu referire la Transilvania, un act de danie emis de regele Géza I al Ungariei (1074-1077) abia în anul 1075 în beneficiul mănăstirii Sf. Benedict, teritoriul de referință apare sub numele de Terra ultra silvam, ''țara de dincolo de pădure'', tocmai pentru că regiunea nu avea pentru ei un nume.
Ceva ''de dincolo'' este ceva neconturat, nedefinit, nedenumit.
În actul de danie din anul 1138 emis în beneficiul mănăstirii Dumis, regele Béla al II-lea al Ungariei (1131-1141), denumește teritoriul în cauză in ultrasivanis partibus.
Numai după vreo 100 de ani, pe la 1200 încep să apară forme precum Erdeulu, Erdeuele, Erdeuel, Herdeuel, Erdevel și Erdul, cînd biligvismul maghiarilor se răspîndise destul de mult ca să preia denumirile rumînești din acea vreme.
La 1390 apare sub forma Erdel, iar numai după 1400 începe să apară forma Erdely ''dincolo de pădure''.
Sensul acestei forme nu are propriu-zis vreo logică, din moment ce nu exista realmente o regiune împădurită care să separe cîmpia panonică de Ardeal și care să justifice o astfel de denumire, mai ales că întregul Ardeal are și azi păduri care alternează cu zone neîmpădurite.
Nicăieri nu se face referire la o pădure anume (ex: Pădurea Vlăsiei), dincolo de care să ne raportăm că ar exista acea ''țară de dincolo de pădure''.
Munții Apuseni mai la sud nu sînt mai împăduriți decît restul Ardealului, iar la nord de aceștia este o zonă mai mult de cîmpie ca și cîmpia panonică, cele două regiuni nefiind separate de culmi sau regiuni împădurite distincte.
În schimb, ca o ironie a sorții Ardealul este înconjurat de munți înalți cu culmi împădurite care separă această regiune de Țara Rumînească la sud și de Moldova la răsărit.
Poate ar fi fost mai potrivit ca Țării Rumînești sau chiar Moldovei să i se fi spus în maghiară ''dincolo de pădure'' și ne referim la coamele Carpaților Meridionali sau Orientali bine împăduriți acum cîteva secole cînd exploatarea silvică era minimală.
Prin urmare este mai mult decît evident că forma Erdely a apărut prin etimologie populară transferul făcîndu'se altfel de cm afirmă etimologii unguri.
Un exemplu clasic de etimologie populară a existat în limba rumînilor ardeleni emigraţi în America, deveniţi ciobani în partea de nord-vest a Statelor Unite, în Couster Mountains.
Aceştia au fost denumiţi de rumîni Munţii Custurii.
Astfel, numele propriu de origine engleză a fost asociat cu rumînescul custură, care desigur nu are nimic în comun cu numele propriu Couster, în afară de faptul că sună cam la fel.
Nu numai vorbitorii de limbă rumînă au făcut acest lucru, dar şi vorbitorii de limbă engleză.
Cu mult timp înaintea rumînilor, vorbitorii de limbă engleză au adaptat, prin etimologie populară, multe cuvinte din limbile amerindiene la spiritul limbii engleze, cuvinte care definesc de obicei plante sau animale de pe teritoriul nord-american şi care nu au corespondenţi pe vechiul continent.
Astfel, marmota monax, un bine cunoscut rozător care hibernează, şi de care se leagă o binecunoscută legendă privitoare la sfîrşitul iernii, se numeşte în engleză woodchuck, care este o adaptare fonetică a lui ockqutchaun, termen din limba algonchiană, o limbă amerindiană.
Semantic vorbind, cele două forme nu au absolut nimic în comun.
Prin urmare, este evident că toponimul Ardeal este vechi rumînesc, moștenit din getică și provenind, în ultimă instanță, din limba proto-europeană a acelor vremuri cînd nimeni nu a auzit de maghiari, și nici strămoșii maghiarilor lui Arpad de Europa...
Strămoșii proto-europeni au ajuns în regiunea carpato-danubiană venind din sud; conform lui C. Renfrew, indo-europenii au venit în zona balcanică pe la 7000 î.Hr. din Asia Mică după una dintre teorii sau dinspre Europa de Est (Urali - Caucaz) după altă teorie, iar pe la 6000 î.Hr au ajuns să populeze întreaga regiune carpato-danubiană, perioadă în care aceștia au dat nume ținuturilor, apelor și munților care, în marea lor majoritate, dăinuie și astăzi.
Unde erau strămoșii lui Arpad atunci?
Știe vreun maghiar azi?
Toate haplogrupurile rumînilor sînt prezente aici de peste 5000 de ani.
Atunci nu existau slavi, unguri, turanici.
Primii europeni ai speciei homo-sapiens își regăsesc urmașii printre noi, și asta dacă mai aveați dubii încă.
Cum știm asta?
Prin studiul ADN'ului uman azi am ajuns să acumulăm suficiente informații despre strămoșii noștri și implicit despre realul traseu prin istorie pe care l'a avut poporul pelasgo-geto-rumînesc.
Istoria genetică a poporului nostru nu mai poate fi călcată în picioare de nimeni, nici de dușmanii tradiționali ai poporului pelasgo-geto-rumînesc și nici măcar de aceia pe care'i plătim să ne spună adevărul despre istoria noastră și ne trădeaza cu fiecare minciună sau invenție transpusă pe hîrtie ca să ne fabrice un trecut iluzoriu.
Despre dacopați nici nu mai spunem.
Așadar, așa cm vedeți în tabelul alăturat ne ocupăm mai întîi de unul dintre cele mai importante haplogrupuri ADN bărbătești ( Y ) prezente în zilele noastre la populația Rumîniei: HAPLOGRUPUL I CU SUBGRUPURILE SALE I1 ȘI I2
Așa cm veți afla din rîndurile de mai jos, 34 % dintre geto-rumînii de azi poartă în ADN amprentele genetice pe care le purtau mezoliticii și neoliticii acestui spațiu.
Asta înseamnă că urmașii CUCUTENIENILOR așa cm generic i'am numit pe toți strămoșii noștri de atunci ai tuturor culturilor pe care le'au creat în acest spațiu fie că era vorba de Criș-Starcevo, Cucuteni, Hamangia, Gumelnița, Turdaș-Vinca, Boian etc. astăzi trăiesc aprox.. 3,5 milioane de purtători ai haplogrupului I în Rumînia.
Dacă adăugăm și cele aproape 1,5 milioane de rumîni care poartă haplogrupul J, deja vorbim de aproape 5 milioane de urmași ai primilor homo-sapiens europeni.
Încă nu detaliem traiectoria haplogrupului J deoarece îl vom trata separat, deoarece fiind specific Anatoliei, nu vorbim de Europa.
Este încă neclar unde se divizează hpg. IJ în hpg. I și hpg. J, dacă a fost în Anatolia, sau în Balcani.
Cîteva concluzii extrase din datele incluse în tabelul alăturat:
1. Sîntem mai frați prin hpg. I cu (cu roșu) bosniecii, croații, sardinienii, sîrbii, muntenegrenii și slovenii, decît cu ''frații de limbă'' italieni, spanioli, portughezi, francezi sau după spusele unor lingviști de carton, cu albanezii !!!!
Sigur, aparent această situație ar valida oarecum teoria limbilor getice (indo-europene) răspîndite de geții haplogrupului R1 și ai Culturii Yamnaia create de Massa-geți în epoca bronzului, și despre care vom vedea cm stau lucrurile, cînd vom publica istoria acestui haplogrup la fel de important pentru pelasgo-geto-rumîni.
2. Este explicabilă frățietatea prin hpg. I cu macedonenii (arumîni la origini), locuitorii din nordul Greciei (arumîni și ei) și rumînii din R. Moldova.
3. Vikingii sînt urmașii pelasgilor primari cm sîntem și noi.
Primii locuitori ai Europei, pelasgii, se identifică cu primii homo-sapiens care au populat spațiul european, genetic numiți cu haplogrupul I.
În tabel (cu verde) este explicabilă prezența hpg I1 foarte mare în țările nordice, inclusiv Gotland de unde s'ar presupune că au venit ''goții''.
Genetic, povestea goților care ar fi invadat sudul Europei se dovedește răsuflată.
Procentul de 3,5 % dintre rumîni este destul de mic pentru a'i asocia cu așa-zisele invazii ale ostro-goților, vizi-goților, gepizilor etc. acestea fiind mai curînd niște porecle ale unor grupuri de geți războinici.
Acele ''invazii'' nu erau ale unor indivizi germanici I1, ci erau de fapt niște mișcări populaționale ale geților R1.
4. Pelasgii-basci nu au supraviețuit precum au făcut'o pelasgii carpatici și pelasgii adriatici ai hpg. I.
Scurtă istorie a Haplogrupului I
Prezența sa este identificată în mezolitic și neoliticul timpuriu.
Neoliticul european timpuriu cuprinde diverse culturi arheologice din Balcani, inclusiv Criș, Dudești-Cernica, Anzabegovo, Chavdar, Conevo, Karanovo, Kőrös, Kremikovci, Ovtcharovo, Porodin, Starčevo și Tsonevo.
Acest complex este cunoscut în mod obișnuit sub denumirea de cultura Criș-Starčevo și reprezintă avansul fermierilor din Neoliticul timpuriu din Anatolia către sud-estul Europei, inclusiv Bulgaria actuală, Macedonia, Kosovo, Muntenegru, Serbia, Bosnia, nordul Croației, sud-vestul Ungariei și Rumînia.
Cultura Criș-Starčevo este precursorul ceramicii liniare Alföld, culturii LBK și culturii Cucuteni-Trypillia, cu alte cuvinte toate culturile neolitice timpurii din nordul Franței pînă în vestul Ucrainei.
Economia lor agricolă neolitică s'a bazat în primul rînd pe cultivarea culturilor din Semiluna Fertilă, cm ar fi grîul Emmer, grîul Einkorn, orzul, meiul de speltă, legumele (mazăre și măzică) și hrișca.
Au fost cultivați și unii pomi fructiferi, inclusiv pruni și caiși. Fermierii din Starčevo creșteau animale, în special capre și oi, iar într'o măsură mai mică și bovine și porci.
De asemenea, ei și'au completat dieta pescuind în rîuri și vînînd căprioare și mistreți în păduri.
Fermierii din Starčevo locuiau în locuințe dreptunghiulare săpate, cu un cadru din lemn, pereți din stropi și podele tencuite cu lut. Majoritatea caselor erau mici, măsurînd aproximativ 7–10 m lungime și 4–6 m lățime (adică 30 pînă la 60 m²).
Au fost construite pe un singur etaj, care consta dintr'o singură cameră, fără compartimentări interioare.
Este posibil ca unele structuri să fi conținut o mansardă la etajul doi, probabil folosită ca grînar.
Tipurile de ceramică variau între grupurile regionale și puteau fi pictate în alb-pe-roșu și întunecat pe roșu, ca în cultura Starčevo din jurul Serbiei, sau nepictate ca în cultura Criș-Körös din Panonia. Vasele din ceramică erau de obicei decorate cu modele de plasă, spirale, ghirlande, motive florale, creste și amprente digitale. Reprezentările antropomorfe și zoomorfe ale caprelor și căprioarelor erau comune.
Ca și în alte culturi neolitice, majoritatea uneltelor erau făcute din piatră, oase sau coarne.
Pentru fabricarea lamelor, tăietorilor, racletelor și burghiilor erau folosite silexurile, obsidianele și cuarțurile.
Topoarele, secerele și piatra de șlefuit erau făcute din gresie, calcar, granit, cuarț și alte roci.
Foarte puține morminte au fost găsite în cultura Starčevo, iar acestea erau în general morminte unice.
Majoritatea înmormîntărilor identificate au aparținut femeilor sau copiilor, care au fost așezați în morminte în poziție ghemuită, întinși pe partea dreaptă sau stîngă.
Au fost înhumate sub podelele reședințelor personale, o practică care a continuat pînă în anul 4000 î.Hr.
Mormintele conțineau rar bunuri.
Cînd au făcut'o, erau obiecte din ceramică, pietre de șlefuit, unelte de silex sau bijuterii.
Avansul fermierilor din Neoliticul timpuriu din Anatolia către sud-estul Europei, s'a făcut prin Bulgaria actuală, Macedonia, Kosovo, Muntenegru, Serbia, Bosnia, nordul Croației, sud-vestul Ungariei și Rumînia.
Cultura Criș / Starcevo este precursorul ceramicii liniare Alföld, culturii LBK și culturii Cucuteni-Trypillia - cu alte cuvinte toate culturile neolitice timpurii din nordul Franței pînă în vestul Ucrainei.
Secvențierea mostrelor antice de ADN din culturile neolitice timpurii efectuate de la începutul anilor 2010 a confirmat că stilul de viață neolitic a fost adus în Europa de fermierii anatolieni - reprezentați de haplogrupul Y G2a.
În primii 1.700 de ani de agricultură în Balcani, acei fermieri din Orientul Apropiat nu s'au amestecat prea mult cu vînătorii-culegători europeni din Mezolitic din Balcani.
Puținele filiații balcanice mezolitice care ar fi putut fi asimilate de fermieri ar fi aparținut Y-haplogrupului I2 și mt-haplogrupurilor HV0 și V și, eventual, J1c, J2a1, K1c și T2.
Întrucît Balcanii erau relativ depopulați în mezolitic, este probabil ca aceste asimilari să fi avut loc și în nord-vestul Anatoliei, unde migraseră și vînători-culegători europeni.
Haplogrupul I2 este cea mai comună descendență paternă în fosta Iugoslavie, Rumînia, Bulgaria și Sardinia și o descendență majoră în majoritatea țărilor așa-zis slave.
Frecvențele sale maxime sînt observate în Bosnia (55%, inclusiv 71% în croații bosniaci), Sardinia (39,5%), Croația (38%), Serbia (33%), Muntenegru (31%), Rumînia (28%), Moldova (24%), Macedonia (24%), Slovenia (22%), Bulgaria (22%), Belarus (18,5%), Ungaria (18%), Slovacia (17,5%), Ucraina (13,5%) și Albania ( 13,5%).
Se găsește cu o frecvență de 5 - 10% în țările germanice.
Filogenia lui I2
Daca sînteți necunoscători în genealogia genetică, puteți să consultați Introducerea și inițierea în filogenetică pentru a înțelege mai ușor cm să citiți un arbore filogenetic.
Arborele filogenetic al lui I2 a evoluat mult în ultimii 10 ani și subgrupele de nivel superior au fost redenumite mai des decît pentru orice alt haplogrup, cu excepția lui R1b.
Pentru a evita orice confuzie, se recomandă sa verificați de două ori mutațiile definitorii (SNP) atunci cînd citiți studii mai vechi sau faceți referințe la un anumit subgrup.
Mai multe subgrupuri minore nu au fost incluse în această analiză din cauza lipsei de importanță pentru spațiul rumînesc.
Cîteva lucruri despre originea și istoria haplogrupului I2:
Haplogrupul I este cel mai vechi haplogrup major din Europa și, după toate probabilitățile, singurul care a luat naștere aici (în afara de haplogrupuri foarte minore precum C1a2 și subgrupele profunde ale altor haplogrupuri).
Haplogrupul IJ ar fi ajuns din Orientul Mijlociu în Europa cu aproximativ 35.000 de ani în urma, apoi s'ar fi dezvoltat în haplogrupul I la scurt timp d**a aceea.
S'a confirmat acum printr'un test ADN antic că primul Homo sapiens care a colonizat Europa în perioada epocii Aurignaciane (cu 45.000 - 28.000 de ani în urmă), aparținea haplogrupurilor CT, C1a, C1b, F și Haplogrupul care ne interesează, I din care se nasc I1 și I2.
Se crede ca I2 (M438/P215/S31) a apărut în timpul Paleoliticului tîrziu, în jurul perioadei Ultimei Mari Glaciațiuni (LGM), care a durat cu aproximativ 26.500 pînă la 19.000 de ani în urmă.
I2 a apărut probabil în Europa, deși regiunea sa exactă de origine nu poate fi determinată, deoarece europenii din paleolitic erau vînători-culegători nomazi.
Asta înseamnă că toți europenii de azi au strămoși nomazi, inclusiv rumînii.
Strămoși nomazi, dar de zeci de mii de ani sînt prezenți în acest spațiu.
Cea mai veche probă I2 recuperată din scheletele arheologice este un bărbat de 13.500 de ani din Grotte du Bichon din Elveția asociat cu cultura Aziliană (vezi Jones și colab. (2015)).
Linia sa materna a fost U5b1h.
În octombrie 2016, au fost testate 15 probe de ADN Y din mezoliticul european.
Dintre aceștia, unul a aparținut haplogrupului C1a2 (în Spania), unul lui F (în Germania), doi lui I (în Franța) și șase lui I2 (Luxemburg și Suedia), inclusiv lui I2a1 (P37.2), I2a1a1a. (L672), I2a1b (M423) și I2c2 (PF3827).
Liniile materne (ADNmt) pe care le'au purtat au fost U2e, U4, U5a1, U5a2 și U5b.
Cele patru mostre din Rusia au aparținut haplogrupului Y J, R1a1 (2x) și R1b1a.
Acest lucru arată ca a existat deja o anumita diversitate între filiațiile europene mezolitice, deși multe dintre aceste filiații (C1a2, F) sînt acum extrem de rare.
Haplogrupul I2a1 și în general haplogrupul patern I pare să fi ieșit din perioada neolitică drept marele cîștigător din motive care nu sînt clare.
Cert este că celelalte haplogrupuri prezente în mezolitic și neolitic în zona Balcanilor, astăzi nu prea mai sînt printre noi,
Haplogrupurile I și J s'au dovedit niște supraviețuitori.
Analiza genomilor neoliticului timpuriu din Anatolia de către Mathieson și colab. (2015) arată că I2c (L596) era deja prezent în nord-vestul Turciei cu 8.500 de ani în urmă și a fost asimilat de fermierii neolitici în drumul lor din Semiluna Fertilă către Europa.
Diverse studii ADN antice efectuate între 2014 și 2016 au arătat că toate filiațiile europene din mezolitic au fost absorbite de valul de fermieri din Neolitic.
Cu toate acestea, I2a s'a evidențiat ca fiind cea mai comună dintre ele, însumînd 16% din cele 69 de probe de ADN Y din neolitic testate.
Asta îl plasează ca al doilea cel mai frecvent descendent patern d**a G2a, descendența originala a fermierilor anatolieni.
I2a1 pare sa fi prosperat în mod deosebit în cultura Criș-Starcevo (6000-4500 î.Hr.) din Europa de Sud-Est, unde este încă una dintre principalele descendențe masculine astăzi.
I2a1 a aparut și în cultura ceramicii cardiale (5000-1500 î.Hr.) în vestul Mediteranei.
Sardinii și bascii moderni au moștenit cea mai mare parte a genomului lor de la acei fermieri neolitici din complexul cu ceramică cardială, denumit după decorul specific ceramicii realizate prin impresiuni cu scoica Cardium, specie de scoică prezentă numai în bazinul Mării Mediterane.
Deși pînă acum a fost găsit un singur I2a2 în timpul neoliticului timpuriu sau mijlociu (un I2a2a-M223 din Spania), multe dintre ele au apărut în timpul epocii cuprului și bronzului.
Eșantioanele din epoca de cupru și bronz constau dintr'un I2a2, doua I2a2a și unul I2a2a1 (CTS616) în Spania, unul I2a2a1b1b2 (S12195) în sudul Rusiei (cultura Yamna), un I2a2a1 (CTS9183) și o cultură I2a2a2a1b1b2 (S12195) în Panonia, șase I2a2b (L38) în Germania (culturi Unetice și Urnfield).
Probele I2a1 din epoca cuprului includ un I2a1a1 din nordul Italiei (cultura Remedello), un I2a1 din Ungaria (cultura Vatya).
I2c2 a fost găsit și în cultura Unetice din Germania.
Cîteva lucruri despre originea și istoria haplogrupului I1:
Haplogrupul I1 este cel mai comun tip de haplogrup I din nordul Europei.
Se găsește mai ales în Scandinavia și Finlanda, unde de obicei reprezintă peste 35% din cromozomii Y bărbătești.
Asociat cu etnia nordică, I1 se găsește în toate locurile invadate de vechile triburi germanice și de vikingi.
După nucleul vechii civilizații germanice din Scandinavia, cele mai înalte frecvențe ale lui I1 se observă în alte regiuni de limbă germanică, precum Germania, Austria, Țările de Jos, Anglia și Țările de Jos Scoția, care au toate între 10% și 20% din filiaţii I1.
Haplogrupul I este cel mai vechi haplogrup major din Europa și, după toate probabilitățile, singurul care a luat naștere din hpg. IJ undeva între Anatolia și spațiul european.
Haplogrupul IJ ar fi ajuns din Orientul Mijlociu în Europa cu aproximativ 35.000 de ani în urmă, printre primii homo-sapiens, apoi s'ar fi dezvoltat în haplogrupul I la scurt timp după aceea.
Se estimează că ramura I1 s'a bifurcat de restul haplogrupului I cu aproximativ 27.000 de ani în urmă cînd au rezultat I1 și I2.
I1 este definit de peste 300 de mutații unice, ceea ce indică faptul că această descendență a experimentat un blocaj serios al populației.
Cele mai multe dintre rămășițele glaciare și mezolitice tîrzii testate pînă în prezent au aparținut haplogrupului I sau I2.
Nu este încă clar din ce parte a Europei provine I1.
S'a speculat că I1 a evoluat izolat în Scandinavia în timpul perioadelor Paleoliticului Superior și Mezoliticului tîrziu, cînd vînătorii-culegători din sudul Europei au recolonizat jumătatea de nord a continentului din ultimele lor refugii ale marii glaciațiuni.
Totuși, cea mai veche dovadă atestată a reinstalării postglaciare a activităților umane în Scandinavia datează din anul 11.000 î.Hr., odată cu apariția culturii Ahrensburg.
Putem presupune, așadar, că de la nașterea lui I1 acum 27.000 de ani pînă la migrarea în Scandinavia, aproximtiv 16.000 de ani populațiile I1 ar fi trăit în zonele intermediare ale traseului lui I1 dintre Anatolia și Scandinavia, adică undeva în Balcani și/sau Europa Centrală, deci în arealul prin care au intrat în Europa din Orient.
Cu alte cuvinte și strămoșii vikingilor se trag din Balcanii care s'au dovedit o poartă de intrare în Europa pentru Homo-Sapiens.
Așa se face că printre geto-rumîni mai avem prezența unui procent de 3,5 % de I1, adică vreo 320.000-350.000 de bărbați rumîni sînt frați genetici cu nordicii.
Cu toate acestea, cinci probe de ADN Y din Suedia mezolitică, datînd din anii 5800 -5000 î.Hr. și testat de Lazaridis și colab. (2013) și Haak și colab. (2015) s'au dovedit a aparține haplogrupului I2.
Cel mai timpuriu semn al haplogrupului I1 a apărut din testarea ADN-ului Y din neoliticul timpuriu din vestul Panoniei (Szécsényi-Nagy et al. (2014)) și nu în Scandinavia.
Un singur eșantion I1 a fost identificat alături de un eșantion G2a2b, ambele din cultura timpurie a ceramicii liniare (LBK), care mai tîrziu avea să difuzeze noul stil de viață agricol în cea mai mare parte a Poloniei, Germaniei și Țărilor de Jos.
Aceasta înseamnă că haplogrupul I1 era prezent în Europa centrală în momentul expansiunii neolitice.
Prin urmare, este posibil ca filiațiile I1 să fi fost printre vînătorii-culegători europeni din mezolitic care au fost asimilați de valul de fermieri din Neoliticul est-mediteranean (reprezentați în principal de haplogrupul Y G2a).
Există, de asemenea, dovezi din mostrele culturii Starčevo din neoliticul timpuriu și ale culturii ceramicii Cardium că haplogrupul I2a a trăit alături de fermierii G2a, atît în sud-estul, cît și în sud-vestul Europei.
Ipoteza cea mai probabilă în prezent este că filiațiile I1 și I2 au fost dispersate în jurul Europei în timpul mezoliticului și că unele ramuri au prosperat mai mult decît altele datorită adoptării timpurii a agriculturii la contactul cu fermierii din Orientul Apropiat care își croiau încet drum peste Balcani și țărmurile mediteraneene.
Micile grupuri de fermieri din cultura LBK timpurie din Panonia au inclus cu siguranță o majoritate de bărbați G2a însoțiți de alte haplogrupuri minore asimilate pe parcurs de'a lungul mileniilor, inclusiv bărbați I1.
Despre haplogrupul fermierilor G nu vom discuta, deoarece urmașii acestora sînt reprezentați slab printre noi, doar 3 % mai există azi, adică vreun sfert de milion dintre conaționalii noștri.
Cu toate acestea, familii distincte de I1 s'ar fi răspîndit în direcții diferite și s'ar fi întîlnit cu succese diferite în expansiunea lor.
S'ar părea că un efect fondator în populația LBK de nord a dus la o explozie bruscă a liniilor I1, poate în parte datorită cunoașterii mai bune a terenului și faunei din Europa Centrală (deoarece vînătoarea era practicată în mod obișnuit cot la cot cu agricultura pentru a completa dieta fermierilor).
I1 s'a răspîndit ceva mai tîrziu în Scandinavia din nordul Germaniei.
Prin aceste rînduri am încercat să reiterăm informațiile pe care le avem, și prin care știm azi fără indoieli că VECHII CUCUTENIENI NU AU DISPĂRUT, IAR URMAȘII LOR SÎNT PRINTRE NOI.
Putem să luăm în dezbatere și următoarea ipoteză: Ardeal să fie un cuvînt cucutenian.
Cucutenienii putînd localiza ''țara de dincolo de păduri'', dincolo de Carpații Meridionali privind dinspre Nistru și Prut din zona cucuteniană spre vest.
Deci, la fel de bine poate fi un cuvînt autohton, și preluat de migratori.
În definitiv, migratorii au fost în trecere prin zona cucuteniană, în Atelcuz, și au preluat legendele locale despre țara Ardealului de la urmașii cucutenienilor: ''moldovenii'' din secolul IX.
Sigur, azi pentru o anumită reconciliere între națiunea maghiară și cea a autohtonilor rumîni putem fiecare dintre noi să credem ce vrem, fie că noi spunem la ARDEAL ''ținut înalt'' fie ''dincolo de pădure''.
Dar încă o dată, trebuie spus că locul celor care spun ''dincolo de pădure'' ar fi Panonia, sau chiar Atelcuz, altfel unde e logica să menții această pretenție etimologică împreună cu cealaltă pretenție de a fi de'al locului din Ardealul rumînesc cînd ai spune ''dincoace de pădure'' și toată construcția etimologică a maghiarilor este desființată !
Resurse:
Eupedia.com ,
https://www.academia.edu/45209105/_Dic%C8%9Bionar_etimologic_al_limbii_rom%C3%A2ne_pe_baza_cercet%C4%83rilor_de_indo_europen*stic%C4%83_?fbclid=IwY2xjawRPO6ZleHRuA2FlbQIxMABicmlkETA0YkhrbUw5YUo1eHdKbnNUc3J0YwZhcHBfaWQPNTE0NzcxNTY5MjI4MDYxAAEeUTBcvfs9avoKokCVds1hHy7ZT_W3ZhACO6nzOR_5wdN6Rq3M-LM7x6isOB0_aem_0liOaqKQkftWKj-lKJHvAA