Nu susținem nicio ideologie sau orientare politică. Credem în respect, echilibru și bun-simț – înainte de toate. Numele de „România” provine de la „român”, cuvânt derivat din latinescul romanus.[10]
Cel mai vechi indiciu referitor la existența numelui de „român” ar putea fi conținut de Cântecul Nibelungilor din secolul al XIII-lea: „Ducele Ramunch din țara Valahilor/cu șapte sute de luptători aleargă în întâmpinarea ei/ca păsările sălbatice, îi vedeai galopând”.[11] Ramunch ar putea fi o transliterație a numelui „Român” reprezentând în acest context un conducător simbolic al românilor.[12]
Scrisoarea lui Neacșu, cel mai vechi document conservat scris în limba română
Cele mai vechi atestări documentare ale termenului de „rumân/român” cunoscute în mod cert sunt conținute în relatări, jurnale și rapoarte de călătorie redactate de umaniști renascentiști din secolul al XVI-lea care, fiind în majoritate trimiși ai Sfântului Scaun, au călătorit în Țara Românească, Moldova și Transilvania. Astfel, Tranquillo Andronico notează în 1534, că valahii „se numesc romani”.[13] Francesco della Valle scrie în 1532 că valahii „se denumesc romani în limba lor”. Mai departe, el citează chiar și o scurtă expresie românească: „Sti rominest?”.[14] După o călătorie prin Țara Românească, Moldova și Transilvania, Ferrante Capecci relatează prin 1575 că locuitorii acestor provincii se numesc pe ei înșiși „români” (romanesci).[15] Pierre Lescalopier scrie în 1574 că cei care locuiesc în Moldova, Țara Românească și cea mai mare parte a Transilvaniei, „se consideră adevărați urmași ai romanilor și-și numesc limba «românește», adică romana”.[16]
Mărturii suplimentare despre endonimul de „rumân/român” furnizează și autori care au venit în mod prelungit în contact direct cu românii. Astfel, umanistul sas Johann Lebel relatează în 1542 că „românii […] se numesc pe ei înșiși «Romuini»”.[17] Istoricul polonez Orichovius (Stanisław Orzechowski) scrie în 1554 că românii „se numesc pe limba lor romini după romani, iar pe limba noastră (poloneză) sunt numiți valahi, după italieni”,[18] în timp ce primatul și diplomatul ungar Anton Verancsics scrie în 1570 că „românii se numesc romani”,[19] iar eruditul maghiar transilvan Martinus Szent-Ivany citează în 1699 expresii românești ca: „Sie noi sentem Rumeni” și „Noi sentem di sange Rumena”.[20]
Cel mai vechi indiciu cunoscut asupra unei denumiri geografice cu mențiunea „rumânesc” este conținută de unele versiuni ale operei Getica de Iordanes: „... Sclavini a civitate nova et Sclavino Rumunense et lacu qui appellantur Mursianus...”.[21] Denumirea Rumunense constituie o transliterație latinizantă a unei pronunții slave pentru „rumânesc”. Deși mențiunea Sclavino Rumunense s-a dovedit a fi apocrifă, ea fiind o interpolare ulterioară în textul lui Iordanes, relevanța ei istorică rămâne considerabilă, interpolarea neputând fi mai târzie de secolele al X-lea–al XI-lea. O hartă a ipoteticei Rumânii (România), datată 1855, realizată de Cezar Bolliac
Cea mai veche atestare documentară cunoscută a numelui de țară este Scrisoarea lui Neacșu din 1521, ce conține mențiunea cěra rumŭněskŭ (Țeara Rumânească). Miron Costin insistă asupra denumirii de „român, adică roman” ce o poartă românii din Principatele Române.[22] La fel, Constantin Cantacuzino explică pe larg în Istoria Țării Rumânești originile și semnificația denumirii de „român, românesc” dată Țărilor Române.[23] Dimitrie Cantemir denumește în mod sistematic toate cele trei Principate locuite de români ca „Țări Românești”.[24] Termenul de „România” în accepțiunea sa modernă este atestat documentar în al doilea deceniu al secolului al XIX-lea.[25]
Până în secolul al XIX-lea au coexistat pentru spațiul dintre Nistru și Tisa denumirile de „Rumânia” și „România”, precum și endonimul „rumâni” alături de „români”, forma scrisă cu „u” fiind predominantă.[26] Din termenul „rumân” s-a format la finele secolului XVIII exonimul modern a poporului român și a statului român în cazul principalelor limbi europene: „Rumänen/Rumänien” (germană), „Roumains/Roumanie” (franceză), „Rumanians/Rumania” (denumirea învechită din engleză), „Rumuni/Rumunija” (în sârbă; totuși, în cazul românilor timoceni s-a păstrat exonimul de „vlahi”, vechiul exonim al tuturor românilor[27], până în ziua de azi, chiar dacă se autodefinesc în limba maternă drept „rumâni”[28][29]) etc. În ultimele decenii, în mai multe limbi s-a trecut la înlocuirea formei care derivă din „rumân” în cea care derivă din „român”. Astfel, în limba engleză forma „Rumania” a fost în locuită cu „Romania”. În limba italiană denumirea „Rumania” a fost înlocuită cu „Romania”, iar în limba portugheză se folosesc formele „Romenia” (pentru a desemna statul român) și „Romeno” pentru a desemna poporul român.[26]
Istorie
Articol principal: Istoria României. Prin istoria României se înțelege, în mod convențional, istoria regiunii geografice românești, a popoarelor care au locuit-o precum și a statului Român modern. Una dintre cele mai dezbătute probleme din istoriografia românească, problemă care de fapt indică însuși drumul parcurs de aceasta, este problema originilor.[30][31][32][33] Astfel, originile românilor sunt disputate, existând mai multe teorii.[34]
Dacia și Imperiul Roman
Articole principale: Daci și Dacia romană. Se consideră că triburile creatoare ale culturii bronzului pe teritoriul României aparțin grupului indo-european al tracilor.[35][36][37] Strabon în „Geografia” menționa că geții aveau aceeași limbă cu tracii, iar dacii aceeași limbă cu geții.[38] Totuși, prima relatare despre geți aparține lui Herodot.[39][40] Cucerirea Daciei de către romani conduce la contopirea celor două culturi: daco-romanii sunt strămoșii poporului român.[41] După ce Dacia a devenit provincie a Imperiul Roman s-au impus elemente de cultură și civilizație romană, inclusiv latina vulgară care a stat la baza formării limbii române.[42][43][44]
Pe baza informațiilor din inscripția de la Dionysopolis[45][46][47] și de la Iordanes, se știe că sub stăpânirea lui Burebista, ajutat de marele preot Deceneu, s-a format primul stat geto-dac.[48][49] În anul 44 î.Hr., Burebista este asasinat de unul dintre slujitorii săi.[50] După moartea lui, statul geto-dac se va destrăma în 4, apoi în 5 regate.[51] Nucleul statal se menține în zona munților Șureanu, unde domnesc succesiv Deceneu, Comosicus și Coryllus.[52] Statul centralizat dac va atinge apogeul dezvoltării sale sub Decebal.[53] În această perioadă se mențin o serie de conflicte cu Imperiul Roman, o partea a statului dac fiind cucerită în 106 d.Hr. de împăratul roman Traian.[54] Între anii 271-275 d.Hr. are loc retragerea aureliană.[55]
Perioada principatelor și Epoca fanariotă
Articole principale: Statele medievale românești și Epoca fanariotă.
În primul mileniu, peste teritoriul României au trecut valuri de popoare migratoare: goții în secolul III - IV[56], hunii în secolul IV[57], gepizii în secolul V[58][59], avarii în secolul VI[60], slavii în secolul VII, ungurii în secolul IX, pecenegii[61], cumanii[62] , uzii și alanii în secolele X - XII și tătarii în secolul XIII.
În secolul al XIII-lea sunt atestate primele cnezate la sud de Carpați.[63] Mai apoi, în contextul cristalizării relațiilor feudale, ca urmare a creării unor condiții interne și externe favorabile (slăbirea presiunii ungare și diminuarea dominației tătarilor) iau ființă la sud și est de Carpați statele feudale de sine stătătoare Țara Românească (1310), sub Basarab I și Moldova (1359), sub Bogdan I.[53] Dintre domnitorii ce au avut un rol mai important, pot fi amintiți: Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Petru Rareș și Dimitrie Cantemir în Moldova, Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș și Constantin Brâncoveanu în Țara Românească și Iancu de Hunedoara în Transilvania. Începând cu sfârșitul secolului al XV-lea cele două principate intra treptat în sfera de influență a Imperiului Otoman. Alexandru Ioan Cuza
Transilvania, parte de-a lungul Evului Mediu a Regatului Ungariei[64], guvernată de voievozi, devine un principat de sine stătător, vasal Imperiului Otoman din 1526. La cumpăna secolelor al XVI-lea și al XVII-lea Mihai Viteazul domnește pentru o foarte scurtă perioadă de vreme peste o bună parte din teritoriul României de astăzi.[65]
În secolul al XVIII-lea, Moldova și Țara Românească și-au păstrat în continuare autonomia internă, dar în 1711 și 1716 respectiv, începe perioada domnitorilor fanarioți,[66] numiți direct de turci din rândul familiilor nobile de greci din Constantinopol. Prin încheierea pactului dualist în 1867, Transilvania și-a pierdut la scurtă vreme resturile autonomiei sale politice, fiind înglobată din punct de vedere politic și administrativ Ungariei.[67]
Unirea și Regatul României
Articole principale: Renașterea națională a României și Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești. Statul modern român a fost creat prin unirea principatelor Moldova și Muntenia (sau Țara Românească), în anul 1859, odată cu alegerea concomitentă ca domnitor în ambele state a lui Alexandru Ioan Cuza.[68][69][70] Acesta a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliție a partidelor vremii, denumită și Monstruoasa Coaliție, Cuza fiind obligat să părăsească țara.[71] În 1877, România își obține independența iar în 1881, Carol I este încoronat ca Rege al României.[72] În 1913, România a intră în război împotriva Bulgariei, la capătul căruia a obținut Cadrilaterul.[73][74][75] În 1914, regele Carol I moare, rege al României devenind Ferdinand I.[71]
În 1916 România a intrat în Primul Război Mondial de partea Antantei.[76] Deși forțele române nu s-au descurcat bine din punct de vedere militar, până la sfârșitul războiului, Imperiile Austriac și Rus s-au dezintegrat; Adunarea Națională în Transilvania, și Sfatul Țării în Basarabia și Bucovina și-au proclamat Unirea cu România,[77] iar Ferdinand s-a încoronat rege al României la Alba Iulia în 1922.[78] Tratatul de la Versailles a recunoscut toate proclamațiile de unire în conformitate cu dreptul la autodeterminare stabilit de
