20/10/2026
"„Da’ murele unde sunt?”
Vara, când se coceau murele pe marginea pădurii, mamaie pregătea câteva căni și găletușe.
„Mergeți și aduceți și voi, că facem dulceață.”
Copiii plecau hotărâți.
„Aducem plin!”
Primele tufe apăreau repede.
Mure negre, lucioase, ascunse printre frunze și spini.
Una în cană.
Una în gură.
Alta în cană.
Două în gură.
După zece minute regula devenise clară:
pentru mamaie una, pentru noi trei.
„Nu le mai mânca, măi, că trebuie să umplem găleata!”
„Păi asta era stricată.”
Normal.
Toate cele mai mari erau „stricate”.
Copiii intrau după ele printre tufe și ieșeau cu mâinile zgâriate, șosetele prinse în spini și degetele aproape mov.
Cel mai mic avea gura atât de pătată încât nu mai putea să mintă pe nimeni.
„Tu câte-ai mâncat?”
„Două.”
Avea probabil douăzeci numai pe față.
Când găseau o tufă încărcată, începea strigătul:
„Aici! Veniți aici!”
Și în două minute erau toți grămadă.
La întoarcere, fiecare încerca să-și facă găletușa să pară mai plină decât era.
Se scutura puțin.
Se așezau murele frumos.
Poate nu se observa.
Mamaie lua găleata și se uita în ea.
Apoi la copii.
Apoi iar în găleată.
„Pentru dulceață ați fost sau la masă?”
Nimeni nu răspundea.
Dar până seara, ce rămăsese ajungea în cratiță.
Iar copiii plecau din bucătărie cu degetele mov, buzele negre și conștiința foarte curată că ajutaseră și ei la cules."
(C) Ritualuri străvechi
